Mihai Stepan Cazazian

BAGATELĂ PENTRU UN ISTORIC BLAJIN: SUREN KOLANGIAN

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

Kolangian alături de Siruni

Se împlinesc anul acesta 95 de ani de la nașterea marelui istoric și armenolog Suren Kolangian.  Continuator al lui H.Dj. Siruni el a desfășurat o activitate bogată în Armenia, unde s-a stabilit și a lucrat ca cercetător la renumita bibliotecă Madenataran. A fost onorat cu premiul de excelență al Uniunii Armenilor pentru întreaga sa activitate. A decedat în 2006 la Los Angeles.

Publicăm din memoriile lui Mihai Rădulescu, un apropiat al armenilor, rândurile de mai jos, intitulate “Bagatelă pentru un istoric blajin :  SUREN KOLANGIAN”, legate de întâlnirea sa cu Kolangian, în Armenia.

Ararat

 

Nu era lucru de colo pentru Sanctitatea Sa Catolicosul Vasken I să potrivească însoţitorii invitaţilor din afara hotarelor Armeniei, după limbă, fire, pregătire, obiceiuri. În cazul meu, care eram român, dacă nu stăpâneam şi franceza şi engleza, nu ar fi avut la dispoziţie decât un elev la Seminar, originar şi el din ţara noastră, şi, prin bunăvoinţă, un istoric repatriat din România: Suren Kolangian.

L-am întâlnit pe cel din urmă de vreo două-trei ori, fie în calitate de călăuză, fie poftit la o ceşcuţă de cafea şi un pahar de vorbe, la Ecimiadzin.

Când apărea, cu înfăţişarea sa modestă şi aparatul sovietic de fotografiat pe după gât îmi tresărea inima de o înduioşare molcumă.

De ce?

Fiindcă ceea ce era mai uşor de citit în personalitatea sa şi de îndată era că aveam de-a face cu un bărbat căsătorit şi cu copii, unul care-şi acceptase jugurile iubirii.

Nu trăgea firul convorbirii către familia lui. Poate ar fi adus-o între subiectele noastre de discuţie dacă îi puneam întrebări ce să-l fi provocat. Dar, egoist, dorind să-i folosesc prezenţa pentru a afla cât mai multe legat de istoria, cultura, viaţa socială şi economică (mai ales) ale ţării unde mă aflam pentru prima oară, iscodirile mele nu se depărtau nici cu o iotă de aceste subiecte. Iar tovarăşul meu de plimbare, doritor la rându-i de puţină bârfă politică, răspundea cuminte curiozităţii mele, de ca şi când nici o altă preocupare nu l-ar fi zgândărit.

Aceasta nu înseamnă că nu-i observam privirile de cloşcă trecând uşor, dar conştiente de ce vedeau, peste obiectele expuse prin vitrine, cu aerul acela ce voia limpede să spună: ‘Ce m-ar putea interesa de aici pentru ai mei?’ Mai ales când mi-a îndemnat paşii către piaţa de zarzavat.

Bucuria pe care mi-a făcut-o a fost una dintre cele mai vii trăite în cursul vizitei mele de două săptămâni în Armenia . Culoarea şi miresmele panoramei de verdeaţă şi fructe, bogăţia şi varietatea ei, formele incitante şi înfăţişările mai mult sau mai puţin familiare, expunerea în profuzie a roadelor amintind de pământul hrănitor al grădinilor, de apa şi sudoarea investite în cultivarea vegetalelor, acum ajunse la maturitate, erau cuceritoare, ce să mai vorbim.

Însă târgul de oale fu răvăşitor. De aceea am şi ţinut să rămân în propria-mi memorie şi în cartea scrisă mai târziu şi publicată, din pricina cenzurii, cu o zăbavă de zece ani, sub titlul: “Civilizaţia armenilor” , să rămân nemurit de aparatul de pozat al lui Suren pe când cotrobăiam cu ochii şi nesaţul printre urcioarele cu siluetă de cântătoare zburătoare şi celelalte vase de lut ars la îndemâna nevoilor gospodăreşti.

Or, frumuseţea unuia dintre acele vase cu trup brâncuşian de pasăre măiastră m-a răpit când m-a confruntat Suren Kolangian cu cotlonul unde se vindeau în târgul Erevanului, încât l-am cumpărat fără ezitare şi l-am adus în Bucureşti, schimbând două avioane. Iar pentru prietenul poet Mircea Ivănescu, pe atunci cel mai apropiat de sufletul meu, tot de acolo am ales darul: o cană, şi ea dintr-un lut abia atins de perpelire, crem-trandafiriu-albicios. Acolo mi-am dorit să mă adopte pelicula foto şi nu lângă rodii sau alte fructe pentru mine exotice.

Ei bine, atunci am recunoscut în ghidul meu îndeosebi părintele unei familii. M-a întrebat dacă doream nişte fructe. Gândindu-mă că salariul său reprezenta o leafă uşurică s-o adie vântul, precum şi a mea, l-am refuzat de cum şi-a formulat îmbierea. Pofta mea putea aştepta, a copiilor săi nu. Într-adevăr, pe dată cumpără vreo două kile de (oare?) caise, zâmbindu-mi cu credinţa că ştiam ce vorbea: – “Familia, ce să faci…?” Da, cât fusese cu mine, cât se concentrase să găsească replică la toate despre care îl trăgeam de limbă, cât scornise povestiri şi privelişti care de care mai interesante pentru străinul ce eram, în mintea lui Suren, afund, un motiv muzical sonorizat se zbănţuia în surdină, pe drum, în limuzina Catolicosatului, pe vârf de munte, împrejmuit de roşul de neuitat al stâncilor golaşe, sau pe podişul acoperit de verde, iar notele aceluia îi aminteau cu tandreţe că era tată şi soţ. Iar această trăsătură mi-l făcea tot mai drag.

De aş fi fost dator să pun diagnosticul asupra provenienţei blândeţii sale, că survenise din naştere, din educarea dăruită de mamă, din înţelepciunea dobândită în timp sau din contactul cu famila întemeiată de el mai târziu, din frecuşul cu greutăţile şi necazurile tăbărâte peste el până la vârsta maturităţii, din răbdarea impusă de studiul deloc uşor al istoriei şi necesitând stăpânire de sine, acribie, dozare a eforturilor, nerisipirea minţii, concentrare simultană asupra mai multor aspecte ale câmpului de interes ce te reţine, memorie trează şi capacitatea de a face legături între domenii şi amănunte, cred că învingea ce era mai simplu: iubirea pentru ai săi.

În mare, nu ea îl îndemnase şi către profesiunea pe care şi-o alesese din adolescenţă? Aşa mi-a mărturisit: de atunci îi dădea ocol lui H. Dj. Siruni, simţindu-se alături de savant ca la el acasă. A sorbit istoria neamului său (familia mai mare din care facem toţi parte) odată cu hrana necesară preschimbării lui în adult.

Această blândeţe era asociată, după cum este firesc, unei simplităţi şi onestităţi cuceritoare prin modestie. Dintre mireni, am fost însoţit şi de un profesor universitar de limba armeană veche al cărui nume nu-l reţin. Provenea dintr-o ţară orientală francofonă, poate Egiptul. Îl caracterizau sobrietatea eleganţei vestimentare şi manierele alese. Ele nu aveau nimic strident: îl înveşmântau ca o şoaptă; dar erau prezente între noi, interzicând trecerea unei anumite frontiere afective. Această pavăză este mai comodă decât familiaritatea îngăduită de lipsa interesului pentru impunerea unor reguli pe calea tacită a văzului. E mai comodă, însă nu la fel de caldă precum intimitatea adusă de indiferenţa la impresia fizică făcută asupra celuilalt.

Cititorul s-ar putea alarma auzind despre neadecvarea lui Suren Kolangian la o ţinută riguroasă, bănuind o intenţie de denigrare din partea mea, ceea ce este departe de adevăr. Mai întâi că istoricul nu era nicidecum neatent cu înfăţişarea proprie. M-a izbit numai că dădea dovadă de o splendidă absenţă a înclinării pentru îmbrăcămintea impunătoare, o absenţă ce-i şedea bine, nefiind cu nimic forţată, căutată, boemă à outrance . Nu, Suren Kolangian reprezenta the man-in-the-street – omul obişnuit. Despre asta grăia comportamentul său vestimentar, opţiunea lui, înclinarea sa. Ele alcătuiau o simplificare a vieţii, după cum vădeau şi o împăcare cu mijloacele bugetare ale cetăţeanului de condiţie mijlocie, fără ispita banului şi fără venit mai mare ca alţii. El nu s-a înfăţişat, precum celălalt domn, la întâlnirea cu mine, îmbrăcat într-un costum impecabil şi fără scamă, cu cravată asortată, grijuliu înnodată, cu părul lins, bine pieptănat şi apăsat cu peria (enumăr toate acestea pentru un portret şi nu, Doamne fereşte!, ele displăcându-mi şi atribuindu-mi-se aici exerciţiul ironiei săvârşit asupra dascălului universitar de impresionantă amintire… Dimpotrivă, îmi dau seama cât de onorat se cuvenea să mă simt datorită respectului ce mi-l arăta prin costumaţia sa Profesorul). Kolangian a sosit la întâlnirea cu Sanctitatea Sa în pantaloni gri, nici călcaţi proaspăt, nici cu dunga întârziată; cu o cămaşă albă curată, dar care nu şedea înfiptă pe sub curea ca în bolduri şi nu cădea pe lângă şold ca pielea însăşi, nici nu era scrobită. Umbla ca omul care era conştient că bântuiau în jur de patruzeci de grade la umbră şi nici o nădejde să scadă temperatura nu se ivea din senin. El nu voia ca necunoscuţii din tramvaie şi autobuze să înţeleagă că reprezenta ‘savantul’; prefera să fie un savant nerecunoscut de trecători şi care, el însuşi, nu punea mai mare preţ pe savantlâc decât aceia care-l izbeau cu coatele prin vehicole, îmbulzindu-se să-l împingă în lături.

Suren Kolangian avea o statură potrivită unui bărbat. Talia sa dovedea că nu respecta o dietă a slăbitului anume, dar nici că ar fi fost un gurmand. Chipul îi era desenat cu trăsăturile vag neregulate (mai ales privirile deschise, parcă-mi amintesc, ezitau în pragul vizibilului, atinse de un greu observabil strabism). Lăsa impresia – nu ştiu prin ce – că nu fusese un copil bogat, dar nu transpira din felul său de a fi nimica din impertinenţa presupusă la cei cu o atare juneţe, nici din umilinţa impregnând maturitatea altora dintre ei; nu-l marcau nici voinţa nestrămutată, nici nu-l pecetluise vreo secătuitoare absenţă a celei din urmă. Mai curând, aş zice după mai temeinică gândire, stăpânirea de sine ieşea în evidenţă între trăsăturile de caracter ce-l defineau. În orice caz nu reprezenta un ins care să aspire vreodată la belşug. Aş afirma chiar că nu aspira nici măcar la realizarea desăvârşită în domeniul de studiu ales, iar aceasta fiindcă era prea serios pentru a crede că desăvârşirea stătea în puterile omeneşti. Şi atunci încotro se îndrepta? Cu paşi siguri şi mari cât îi îngăduiau împrejurările, se îndrepta, ca un om dintr-o bucată, spre realizarea a câte putea; şi cu asta să-l lăsăm să-şi vadă de munca lui.

Pe nesimţitelea, pe de o parte, mă instruia cu paşi mici şi mă hrănea cu îmbucături pe măsura capacităţii mele de asimilare; pe de altă parte, mă observa, fără să fi părut a o face, să mă cunoască, să înţeleagă cu cine umbla alături. În privinţa celei din urmă atitudini, avea darul de a intui omul dintr-o aruncătură de privire, făcându-l să se simtă în largul său, deci, cum s-ar spune, să-şi dea drumul la chingi. Va să zică, am primit prin el informaţii sigure cu privire la viaţa social-economică din Uniune, pentru că degrabă m-a recunoscut ca pe un ins care nu prea simpatiza cu sovieticii. Astfel, m-am edificat asupra furtului din avutul statului, generalizat şi la ei, ca şi la noi, fără de care cetăţenii n-ar fi izbutit să-şi întreţină vieţile; asupra falimentului comerţului de stat (vezi şi al producţiei, anterior); asupra mersului firesc şi încurajator al micii producţii particulare agricole şi al creşterii de animale, ce puteau susţine existenţele tuturor celor hămesiţi la porţile magazinelor goale. Dar mai bine să-l las să vorbească singur, aşa cum a şi făcut-o.

citește continuarea pe  http://www.literaturasidetentie.ro/bagatela/

Mihai RĂDULESCU