Redactor

Baabel.ro / Un armean din Limassol

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
 

de Andrea Ghiță

Pe protagonistul acestui reportaj l-am întâlnit datorită unui portofel de piele adus în dar de soţul meu, de la Viena.  Mic, elegant şi suficient de încăpător pentru banii mei, portmoneul mă slujise cu devotament vreo opt ani de zile (dacă nu şi mai mult). Când a început să dea primele semne de deteriorare, zadarnic am căutat unul la fel sau măcar asemănător că nu am găsit…nici măcar la Viena. Aveam să-i aflu perechea acum doi ani, la un magazin de marochinărie din centrul vechi al Limassolului, dar atunci mi s-a părut prea pipărat la preţ, aşa că nu l-am cumpărat, continuând să folosesc portofelul vechi care de câteva luni încoace şi-a dat obştescul sfârşit jerpelindu-se iremediabil. Am fost nevoită să-l înlocuiesc, la repezeală, cu un altul prea sobru şi cam mare pentru gustul meu, cumpărat la Cluj, la un preţ…comparabil,  confirmându-mi, a nu ştiu câta oară zicala despre scumpul care mai mult păgubeşte.

Dar iată că vara aceasta, când drumurile vacanţei m-au purtat din nou la Limassol, eram hotărâtă să-mi cumpăr portmoneul cu pricina…oricât ar fi costat. Problema era să găsesc magazinul de marochinărie unde-l văzusem cu doi ani în urmă. Îmi aminteam doar că era în centrul vechi al oraşului, aşa că am luat autobuzul 30 ( la fel ca acasă când mă duc din strada Donáth, în centrul oraşului) şi ne-am din bulevardul Amathountos, către Portul Vechi, de unde se ajunge în vechiul centru al oraşului. Pe drum am admirat formele îndrăzneţe ale clădirilor noi, vădind boomul imobiliar din ţara insulară care-şi revine spectaculos din criză, graţie infuziei de capital rusesc şi chinez.

Silueta clădirii ovale din Limassol

Am ajuns în centrul vechi al Limassolului după lăsarea serii. Era sâmbătă şi am  hoinărit ceva vreme pe străzile strâmte, străjuite de clădiri levantine, spoite în alb, cu jaluzele şi balconaşe, având la parter taverne şi multe magazine de suveniruri, majoritatea deja închise. Lumea aşezată la mesele localurilor, sporovăia în greacă şi rusă (în proporţii aproape egale). Ospătarii te îmbiau să le treci pragul la o porţie de meze, mousaka sau halloumi. Eu însă căutam cu înfrigurare magazinul de marochinărie a cărui amplasare mi-o aminteam foarte vag.

Limassol cartierul vechi

Străbătusem mai multe străduţe întortocheate unde toate magazinele aveau deja jaluzelele trase, când – în piaţeta din vecinătatea castelului – am dat de singurul magazin deschis care – culmea – era unul de pielărie. Am dat buzna  şi am „baleiat” sectorul de portmonee,  regăsind, cu bucurie, mai multe exemplare, de culori diferite, ale portmoneului mic, încăpător şi elegant. Mi-a trebuit ceva timp ca să mă hotărăsc asupra culorii, după care m-am îndreptat către vânzătorul – un domn de vreo 60 de ani,  prezentabil,  cu faţa bronzată şi părul cărunt, care mă lăsase,răbdător, să mă autoservesc. E drept că era ocupat cu un client care îşi alegea o curea „de producţie autentică cipriotă”.

Aşteptând să plătesc, am remarcat, pe o etajeră aflată lângă casa de marcat, două steguleţe armeneşti, un hacikar şi stema Armeniei, sculptate în lemn. Cu gândul la cadoul pe care puteam să-l fac prietenului meu din Cluj, Mircea Tivadar, l-am întrebat pe vânzător dacă aceste obiecte puteau fi cumpărate şi cât costă. Iar el mi-a răspuns: „Nu sunt de vânzare, sunt aduse din Armenia”. Sunteţi armean? „Da.” Şi cum de expuneţi steagul şi simbolurile armeneşti în magazin? „Dacă aş trăi în Armenia nu le-aş expune, dar aici, în diaspora, mă simt mai ataşat de simbolurile naţionale…”.

Aşa a demarat conversaţia cu armeanul cipriot care vorbea o frumoasă engleză britanică.  Evident, am început cu obişnuita întrebare (nerelevantă, de fapt): Câţi armeni sunt în Cipru? „Au fost mult mai mulţi, dar acum au rămas vreo 5000 de suflete”. Mai mulţi decât în România, zic eu, completând: dar în ciuda numărului mic sunt o comunitate foarte activă. ” Sunteţi din România? Şi noi am avut un patriarh armean longeviv, care a murit în 1994.” Ştiu, Vazken I . De-acum discuţia se legase. „Sunteţi armeancă?” Nu, evreică. „Şi eu am un frate la Ierusalim, locuieşte în Cartierul Armenesc.” Am fost acolo, în decembrie, şi am asistat la slujba de duminică, îi relatez eu, cu mândrie. „Soarta evreilor se aseamănă mult cu a armenilor” – constată interlocutorul meu, pe care îl întreb cum îl cheamă. „Sarkis” – îmi spune el. (Puteam citi pe firmă dacă eram mai atentă). Să înţeleg că şi Elias Sarkis, preşedintele Libanului era armean? „Era maronit, cu orgini armeneşti. Bunicul sau străbunicul lui a fost armean” primesc explicaţia.

Apoi am dorit să aflu mai mult despre armenii ciprioţi. S-au stabilit aici cu multe timp în urmă, încă din veacul al VI-lea al Imperiului Bizantin şi comunitatea armeană a avut o prezenţă constantă şi legături continui cu regatul Armeniei, iar mai apoi cu armenii din întreaga lume. Au ridicat lăcaşe de cult la Larnaca şi apoi la Famagusta, care în secolul al XV-lea a devenit un centru religios de mare importanţă. Dar puteţi afla mult mai multe despre toate acestea pe Internet, îşi încheie Sarkis expunerea.

Vechea biserica armeană din Famagusta

Între timp au mai intrat nişte cliente ca să-şi aleagă poşete şi se apropia vertiginos ora de închidere, dar eu am continuat cu întrebările. Sunteţi armean de origine cipriotă? „La a doua generaţie. Bunicii mei s-au refugiat aici, din Adana, după genocid…Atunci au venit mulţi refugiaţi. Eu sunt cipriot. Armean cipriot”. Vorbiţi armeana? ”Desigur, de acasă, din familie. Nu ca tinerii de azi…” Nu-au posibilitatea să înveţe? Există şcoli armeneşti? „Cum să nu, la Larnaca, la Nicosia şi în alte oraşe, dar mulţi copii provin din familii mixte şi, treptat, abandonează limba armeană. Armenii din România vorbesc armeneşte?” Cei din Muntenia şi Moldova mai mult, cei din Transilvania nu prea, dar tinerii încearcă să înveţe limba strămoşilor. Ştiţi, la noi în Ardeal a existat un oraş construit de armeni: Armenopolis… Îi relatez pe scurt istoria oraşului Gherla fondat şi administrat de armeni, cu biserică  şi şcoală armenească, cu arhivele întocmite în limba armeană timp de aproape două secole.

Protagonistul şi autoarea reportajului

Sarkis e uimit de cele povestite de mine despre armenii catolici care cântă aceleaşi şaragane. Îmi povesteşte că la biserica armenească din Limassol slujba religioasă are loc din două în două săptămâni şi e oficiată de un preot itinerant. Armenii din România sunt reprezentaţi în Parlament, îi informez eu. „Ştiu. Aveţi scriitori şi pictori armeni renumiţi. Şi la noi, în Cipru, armenii sunt reprezentaţi în parlament.”   Este un lucru de apreciat, comnetez ez. Totuşi Sarkis e îngrijorat de soarta armenilor din Cipru. Mulţi tineri pleacă în lume şi rămân numai bătrânii. „Ştiţi, aici în Cipru există o localitate Armenohori, ceea ce înseamnă satul armenesc. Acum nu mai trăieşte acolo nici picior de armean…”

E îngrijorat şi de destinul Armeniei unde populaţia a scăzut drastic, după declararea independenţei… „Abia mai sunt vreo trei milioane.” Mai e şi situaţia complicată din Nagorno Karabagh…

A fost în Armenia? Dar la Ierusalim? Nu, n-a ajuns, dar vin la el, la magazin, turişti armeni din toată lumea. „Mulţi nu vorbesc armeneşte şi e păcat… fără să ştii limba parcă nu eşti armean cu adevărat” – conchide Sarkis. Îl consolez spunându-i că în lume sunt o mulţime de evrei care nu vorbesc limba ebraică. „Aşa este. Armenii şi evreii au destine asemănătoare şi se înţeleg bine”, spune Sarkis, care e de părere că existenţa Israelului e benefică pentru securitatea Ciprului.

Nu pot să nu remarc cât de multe lucruri ştie şi-l întreb ce şcoală a făcut. „Am terminat gimnaziul şi am învăţat meseria de marochiner”. Nu mă îndur să nu completez că şi în Transilvania prelucrarea pielii era o meserie tradiţională armenească.

„Prin 2000 a început importul masiv de obiecte de piele din China şi meşteşugarii locali n-au putut face faţă concurenţei preţurilor. Atunci am deschis magazinul din centrul vechi, pentru că mă pricep la marochinărie”. Cât de bine se câştigă din asta? Nu cine ştie ce…Stă zilnic câte 12 ore în magazin, vin turiştii, mai schimbă o vorbă…Dar cel mai important este să fii sănătos, ceea ce ne doreşte şi nouă, strângându-ne mâna cu prietenie, la despărţire.

Trecuse deja ora închiderii, dar tocmai a intrat o pereche de cumpărători. Am plecat cu portmoneul mult dorit, dar şi cu tolba plină de cele povestite de Sarkis, armeanul cipriot, noua mea cunoştinţă.

Andrea Ghiţă

baabel.ro