Mihai Stepan Cazazian

Baabel.ro / Cernăuţii de prin anii 1960

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

După terminarea facultăţii, am reuşit şi eu să am ceva bani prin buzunare şi am încercat să-mi înfăptuiesc visul de a călători în afara graniţelor României. Am reuşit să fac acest lucru dar, bineînţeles, numai în limitele ţărilor socialiste, Pentru acele vremi era şi aceasta o mare realizare.

Prin anii 1961 sau 1962, prietenul si colegul meu de facultate din cadrul Institutului Politehnic din București, Harry Moscovici, mi-a telefonat într-o zi şi m-a întrebat dacă vreau să merg cu el într-o excursie ONT în Polonia, cu o scurtă oprire în Cernăuţi. Mi-a mai spus că, probabil, sunt familiar cu stilul nostru de a duce cadouri acolo şi a ne întoarce de acolo cu lucruri care să ne “uşureze” costul excursiei. Harry a mai adăugat că dacă nu înţeleg eu bine, o să-mi explice el mie. Aşa a început aranjarea excursiei noastre. Am avut şi o “şedinţă de lucru” în care prietenul meu mi-a zis că tatăl lui are rude în Cernăuţi şi ştie cam ce „cadouri” trebuie să ducem din România şi, tot aşa, ce lucruri trebuie să aducem de acolo.

Timpul a trecut repede şi a venit ziua plecării când ne-am întâlnit la Gara de Nord din Bucureşti de unde am luat trenul care ne-a dus peste graniţă, la Cernăuți.

Cernăuţi a fost un oraș bogat, cu universitate, cu oameni de cultură.  În decursul anilor fusese în stăpânirea Austro-Ungariei, Poloniei, a Rusiei şi României

Am ajuns pe seară la Cernăuţi care era cam întunecos. Am fost cazaţi într-un hotel vechi şi impunător, dar şi el cam întunecos. Am cinat şi ne-am retras în camera noastră, unde Harry mi-a zis:

– Haide ești gata de comerț International?

– Da sunt gata”, am răspuns, dupa care Harry mi-a explicat că în oras trăia o rudă de a lor, care era dirijorul orchestrei simfonice.

Ne-am încărcat cu marfa pe care o aveam şi am plecat la destinaţie, acasă la dirijorul  Orchestrei Filarmonice din Cernăuţi. Aici ne aşteptau vreo 15 persoane. Toți erau evrei şi vorbeau idiş şi româneşte mai mult sau mai puțin bine. Şi casa în care ajunsesem era întunecoasă, cu geamurile acoperite  si cu același aspect sumbru pe care îl avea întregul oraș.

Harry a fost cel care a condus discuția din partea noastră, dar trebuie să spun că şi eu m-am descurcat destul de bine în idiş căci ştiam puţin nemţeşte. În plus, bineînțeles, s-a vorbit şi româneşte. Nu pot să uit faptul că cei care ne-au întâmpinat  ne-au relatat povesti triste prin care trecuseră în timpul războiului, dar şi altele, tot triste, prin care treceau în acele zile.

Din poveştile lor am înţeles că Cernăuţiul a avut o comunitate evreiască numeroasă, înstărită, cultă şi că după război, mulţi evrei se adunaseră aici în speranţa că ruşii vor retroceda acest colţ al Bucovinei, României, Poloniei sau Ungariei, lucru care nu s-a întâmplat nici până astăzi.

Am terminat discuţiile târziu şi  eram gata să ne întoarcem la hotel, când o băbuţă s-a apropiat de mine şi mi-a spus (intr-o română foarte corectă):

-“Dragul meu, mai vino pe aici că eu am o nepoata tânără şi foarte drăguţă cu care, poate te poţi căsători şi astfel o poţi scăpa din iadul ăsta în care trăim”

Prietenul meu Harry, care era lângă mine îi răspunse  “să ştii ce el nu e evreu, e armean”

-“Evreu, armean, e acelaşi lucru.  O poate salva pe fetiţa noastră”

Am plecat în noapte spre hotel, dar discuţia mea cu acea băbuţa nu mi-a ieşit din cap nici astăzi

Lanis A. Sahazizian

Iunie, 2017, Toronto

baabel.ro