Mihai Stepan Cazazian

Ayşe Günaysu : Suntem noi “Turci drepți”?

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

 AyseGunaysu-300x225

Am descoperit aici și acolo că unii ne numesc, pe noi cei care cerem recunoașterea genocidului armenilor, asirienilor și grecilor, (aceste popoare creștine din ceea ce este astăzi Turcia) “turci drepți”. Nu m-aș numi pe mine și prietenii mei “drepți”, deoarece pentru mine “drept” este cineva care protejează victimele și  își riscă viața  în acest scop.  În Turcia, a fost nevoie să treacă aproape o sută de ani până când noi, un grup mic de persoane, am realizat că facem cu toții parte din aceste minciuni continue care ne înconjoară.

Negarea nu înseamnă doar a nega ceea ce s-a întâmplat. Este o întreagă atmosferă pe care fiecare persoană o respiră, o face proprie și se asigură că întregul ei organism se adaptează la ea și funcționează în consecință. Este un mod de viață, un mod de existență nu numai al persoanelor, ci și al societății ca ființă colectivă.

Nu dau vina numai pe cei cîțiva din elita conducătoare. Răul nu aparține doar celor cîțiva oameni aflați la putere; este absorbit de masele care fac obiectul acestei puteri. Altfel spus, versiunea adevărului proprie conducătorului este literalmente interiorizată de cel condus, întrucît este confortabil și lipsit de pericole să știi ceea ce fiecare trebuie să știe și să vezi ceea ce fiecare trebuie să vadă. Este vorba aici despre un instinct de supraviețuire.

Până la mijlocul anilor ’90, grupul de oameni care este acum numit “turcii drepți” a fost o parte din acel “rău” – negarea. Totuși, ceea ce puținii oameni (Yelda, prima persoana care  s-a referit în public la exterminarea armenilor folosind cuvântul “genocid”, pe un canal de televiziune în 1996 și Nese Ozan care a condus lucrările pentru instituirea unui comitet în cadrul Asociației pentru Drepturile Omului din Turcia (IHD), filiala din Istanbul,  pentru a înregistra abuzurile asupra drepturilor minorităților) spuneau la acea vreme, într-un efort de a contesta istoria oficială, nu a reușit să aibă nici un ecou până la începutul anilor 2000 cînd a început procesul de aderare la Uniunea Europeană și “drepturile minorităților” au devenit un subiect delicat și de actualitate, avînd în vedere că au fost distribuite fonduri UE pentru proiecte care se ocupă de “minorități”.

Asasinarea lui Hrant Dink a intensificat procesul și a dus la o creștere a numărului de ONG-uri și inițiative ale societății civile implicate în așa numita  “chestiune armeană”. Au trebuit să treacă încă 10 ani ca inițiativele “pro-armene” de masă să înceapă să folosească cuvîntul care începe cu “G”. Este un interval de 17 ani între momentul în care  Yelda a folosit în public cuvîntul genocid și momentul în care DurDe („Spuneți nu rasismului și naționalismului”) l-a utilizat pentru prima dată cu ocazia comemorării genocidului pe 24 aprile 2013 în Piața Taksim. Între timp Asociația pentru Drepturile Omului din Turcia a început să comemoreze public genocidul în 2005, folosind termenul „genocid”. Dar vocea asociației nu a fost auzită deloc, ca și cînd ar fi existat un consens tacit de ignorare a eforturilor sale.

Dar este important să învinovățim anumite persoane pentru marginalizarea inițială a Yeldei și IHD-ului de proprii lor colegi și lunga perioadă de tăcere care a urmat în grupul celor de stînga, precum și în alte grupuri de disidenți ? Dinamica culturală, psihologică, socială, etc. a mediului turc de negare post-genocid a fost cea care a guvernat acest proces – și continuă să o facă.

Mulți se întreabă dacă acest grup mic de oameni este capabil să schimbe lucrurile în Turcia.

Totul depinde de ceea ce înțelegem prin cuvîntul “schimbare”. Dacă vorbim de o schimbare în politica negaționistă oficială a Turciei și a mentalității poporului turc în general, nu. Aceste grupuri mici de oameni nu pot și nu vor reuși să aducă o schimbare, nici măcar pe termen lung. Dar, dacă ne referim la o schimbare în inimile și mințile indivizilor, răspunsul este da. În fiecare zi acțiunile lor aduc o schimbare.

Alții se întreabă dacă acești oameni, așa-numiții “turci drepți” nu sunt folosiți de statul turc ca frunze de viță pentru a acoperi rușinea. Răspunsul este și da și nu.  Nu, deoarece contestarea versiunii oficiale de negare a genocidului este un fenomen în sine, care a înflorit independent. În același timp da, pentru că ajută Turcia care are o nevoie disperată de a se prezenta comunității internaționale ca o democrație, nu numai în ceea ce privește reputația, dar și în ceea ce privește interesele economice și financiare. Cu toate acestea, autoritățile turce nu pot să nu observe că aceasta (comunitatea internațională) nu este atît de naivă încît să ierte Turcia doar pentru acțiunile și declarațiile unei mîini de oameni … una dintr-o mie din rîndul maselor copleșitoare care alcătuiesc societatea turcă, împreună cu guvernele succesive, autocrate, anti-democratice, naționaliste care au condus Turcia din 1915 pînă în prezent.

Aceasta este dialectica vieții. Totul evoluează în ceva nou, și într-o anumită perioadă de timp, același fenomen poate servi scopurile unor forțe opuse. Cu toate acestea, în ciuda acestei dialectici, cred că statul va fi victorios în fiecare etapă, atîta timp cît cea mai mare parte a poporului turc continuă să fie ceea ce este . Cred că nimic bun nu va ieși din Turcia, avînd în vedere patrimoniul său istoric bazat pe genocid și continuarea sa neîntreruptă de atunci, avînd în vedere că generații după generații mentalitatea oamenilor a fost mult timp formată și modelată prin intermediul unui mecanism de negare bine organizat. O crimă care rămîne nepedepsită și refuzul de a se pocăi va fi întotdeauna un obstacol în calea progresului social și a unui proces care conduce la adevărata dreptate.

Totuși, eforturile indivizilor de a spune adevărul turcilor, kurzilor, tuturor celorlalte popoare musulmane sunnite cu privire la ceea ce s-a întîmplat cu adevărat în 1915 și în anii următori, au un sens. Eliberarea unei singure persoane de minciunile versiunii oficiale despre armeni și alte popoare autohtone creștine din Asia Mică este o victorie împotriva negării la un nivel microcosmic, pentru că fiecare individ este un potențial agent de schimbare, indiferent cît de departe ar putea fi acea schimbare.

 Ayșe Günaysu este autor, jurnalist și militant pentru drepturilor omului și locuiește la Istanbul. De ani de zile ea a luptat pentru a face cunoscută veridicitatea genocidului armean publicului turc și kurd.

http://denisdonikian.wordpress.com

  •  
  •