Cristina Manuc

Arome din Medgidia de altadata

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

În Medgidia, oraşul de apoi, cea mai recentă apariţíe editorială a prozatorului Cristian Teodorescu, lumea din mica urbe dobrogeană e reconstituită „monografic“ şi surprinsă în plin „delir“ al istoriei. Mai exact: între dictatura legionară din 1940 şi instaurarea deplină a comunismului.
Cartea se alcătuieşte modular din capitole de câte două-trei pagini. Dar, aşa cum din cărămizile prozei scurte se construieşte un roman „maximalist“, aparenţa de experiment pune în valoare o proză clasică ţesută cu un calm imperturbabil. Stilul e alb, cu ochiuri fine şi cu un ceremonial discret al evocării de epocă. Într-un prolog, suntem înştiinţaţi că noul roman e alcătuit din peste o sută de „piese detaşabile“ şi că poate fi citit „de oriunde“, „pe sărite“ sau „de la cap la coadă“. Secvenţele au fost însă organizate într-un montaj coerent, pe firul cronologic al Istoriei şi al puzderiei destinelor individuale, profilate pe fundalul istoriei.
Un sud levantin cu aspect de mozaic multietnic ne întâmpină în paginile Medgidiei. Avem de-a face cu un roman indirect memorialistic, oarecum ca în Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian (împreună cu care ţine capul de afiş al prozei de anul trecut). Căci, deşi faptele sunt în general atestate, iar personajele au stare civilă verificabilă, ele ţin de memoria prenatală a autorului (n. 1954) şi au ajuns la el „auzite în familie sau din oraş, de la unul şi altul…“.
În centrul cărţii se află propriul bunic, Ştefan (Fane) Theodorescu, ajuns în Medgidia via Slobozia şi stabilit aici, prin tertipuri de el ştiute, ca proprietar al restaurantului gării. Asemănările cu „bunicul Garabet” ‚i cu Focşanii din Cartea şoaptelor nu sunt tocmai puţine. Totul e narat obiectivist, la persoana a III-a, iar ficţiunea ţine de modul verosimil în care lumea dispărută a târgului este reconstruită. Evenimente şi personaje din viaţa târgului sunt decupate şi reproiectate pe pânza vremii, ridicând micile povestiri de viaţă (cu suflu narativ limitat…) la puterea marii Istorii care respiră, amplu, prin ele. Atmosfera se instituie firesc, fără poetizări, prin exactitatea robustă a acestor povestiri narate de o voce comunitară. Fiecare secvenţă e narată tacticos, pe un ton complice de tacla şi cu un zâmbet mucalit în colţul gurii. Multe personaje se reţin: cârciumarul Theodorescu, negustor „moromeţian“ şi diplomat, descurcăreţ dar nu lipsit de naivităţi, meşter la jocurile de noroc şi iubit de femei; soţia lui Virginica, gospodină aşezată şi cam analfabetă, dar voluntară şi bună ghicitoare în cărţi; legionarul Stelian, un Victor Bălosu fanatic; angrosistul evreu Haikis, fidel al locului şi admirator al comicului Constantin Tănase (un capitol imediat postbelic îl arată şi în corespondenţă cu un prieten Iosif, alias Mihail Sebastian…); doctorul kemalist Tefik şi împăciuitorul imam Hassan, melancolic şi tuberculos; maiorul Scipion şi iubita lui, doctoriţa evreică Lea, firi independente şi intransigente; moşierul scăpătat Caludi şi labilul primar Mitică, devenit după război colaboraţionist al sovieticilor şi denunţător; chelnerul poliglot Ion, fost stewart internaţional şi „eşuat“ definitiv la restaurantul lui Fane, unde moare după ce înghite 40 de ardei iuţi în urma unui pariu; poliţistul Pomenea şi incoruptibilul judecător Livius, cu Buick-ul său de holtei timid; muscalul Grigori, fugit din calea revoluţiei sovietice în 1917, însurat la Medgidia cu o bulgăroaică şi întors inexplicabil în Rusia după venirea trupelor sovietice; frumoasa şi intransigenta machidoană Chiruţa, văduvă a unui legionar, devenită, după o lungă asceză, partenera singurului ilegalist comunist din oraş, modista Jeni, feministă vag lesbiană, prostituata Neli, îndrăgostită fără speranţă de comicul Tănase (aflat în trecere prin urbe) şi ajunsă actriţă în America; frumoasa şi inaccesibila grecoaică Sandra. Un personaj plin de culoare este versatilul, dar şi (uneori) naivul cafegiu armean Sarkis: „De patru ori îi goliseră ruşii prăvălia lui Sarkis şi o dată i-o devastaseră. (…) De cînd o păţise cu doi saci în care era fasole, nu cafea Mocca, se ducea la vapor să aştepte transportul. Nu-şi putea închipui că prietenul lui, Haiganuş din Pirea, îl înşelase. Îi cumpărase cafeaua şi pentru sufletul lui, că nu mai avea, dar şi pentru cîţiva prieteni din oraş, chiar şi pentru nerecunoscătorul Haikis, care spunea că toţi armenii se ajută între ei, singura lui explicaţie că se ajută ca evreii, deşi nu sunt poporul ales”.
Expresivi sunt şi figuranţii, de la militanţii legionari la ocupanţii comunişti, de la generoasele fete de la bordelul din deal al lui Chelu la doamnele serioase, membre ale asociaţiilor de binefacere, de la „societatea civilă“ a urbei la turco-tătarii din cartierele sărace şi de la pretenţioşii ofiţeri nemţi sau italieni la militarii ruşi petrecăreţi, agresivi şi plini de blenoragie.
Comportamentele politice sunt înfăţişate fără tezism; dominante rămân cele de „oameni sub vremi“ dispuşi să cadă la pace cu orice Putere, dar vulnerabili la marile ei agresiuni. Medgidia apare deopotrivă ca lume autonomă şi ca răspântie spre drumurile Dobrogei, României şi Europei, un loc unde oamenii vin să se aşeze şi de unde dispar, pe rând, după venirea noului regim: unii mor accidental sau se sinucid, alţii cad pe front, ajung în puşcării sau fug unde văd cu ochii. Treptat, senzaţia de crepuscul şi apocalips devine copleşitoare, iar destrămarea vechii lumi – cu deosebire a celei mic-burgheze şi negustoreşti – e înregistrată din detalii infinitezimale de memoria narativă a „oraşului de apoi“.

O carte tristă şi cuceritoare, plină de aromele unei lumi dispărute.

Cristina Manuc

  •  
  •