Redactor

Armenii, pionii care apara regina si nebunii pe tabla de sah a relatiilor internationale

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Pe 24 aprilie se împlinesc 95 de ani

de la primul genocid al secolului XX

Povestea lor începe în 1894, odată cu masacrarea armenilor din regiunea Sasun (Turcia). Un an mai târziu, sultanul Abdul Hamid urma să mai scrie o pagină din istoria celui ce avea să devină genocidul cu cele mai adânci şi dureroase cicatrici, încă nevindecate, nici după aproape un secol. Poate cel mai controversat masacru, acesta cutremură în egală măsură, dar din raţiuni diferite, atât „reclamanţii”, cât şi „inculpaţii”.

De neacceptat însă este atitudinea marilor puteri internaţionale, aceleaşi care reacţionează rapid şi „în virtutea principiilor democratice şi de menţinere a păcii”, ori de câte ori consideră că este oportun. În această situaţie, nu se ştie de ce, cei mai importanţi actori politici, nu consideră că este cazul să reacţioneze, să medieze conflictul mocnit armeano-turc şi să dea un „verdict”. Dimpotrivă, aceştia mai că se grăbesc să ducă degetul la gură în semn de îndemn la tăcere.
Ca şi în cazul celorlalte popoare prea puţin importante pe plan politic internaţional, armenii nu reprezentau nici atunci mai mult decât un instrument de tras sforile pe plan extern: Fie instrument de negociat probleme de interes internaţional, fie de împins în linia întâi a „frontului”, fie un instrument de scos jarul din cuptorul relaţiilor internaţionale. Practic, trebuie înţeles că lupta dintre otomani şi minorităţi, de la acea vreme, era întreţinută şi chiar „ghidată” de interesele puterilor europene.  În cazul armenilor, probabil puţini ştiu că până la mijlocul secolului XIX, evoluţia relaţiilor dintre armeni şi turci n-ar fi dat vreodată de bănuit că între aceste două popoare s-ar putea produce o atrocitate precum masacrul ce a fost numit în 1967, de o subcomisie a ONU, „primul Genocid al secolului XX”.

Divorţul turco-armean, semnat de ruşi

Primul semn de întrebare asupra cordialităţii legăturii dintre armeni şi turci ar putea fi ridicat începând cu pretenţiile Rusiei de a-şi pune în aplicare „dreptul moral” de a se implica în bucătăria turcă, în calitate de „protector al creştinilor”. Ruşii nu erau interesaţi nicidecum de a apăra vreun creştin armean, plus că nu se punea problema existenţei vreunei furii musulmane împotriva acestui popor, dar cum Rusia spera de vreo 200 de ani să pună mâna pe Constantinopol, de ce să nu jubileze acum, mai ales că „dispunea” de populaţia creştină de la est de Ararat şi nord de râul Arax, teritorii ce fuseseră încorporate în Imperiul Rus.

Protectoratul rusesc, praf în ochii marilor puteri

Un argument în sprijinul afirmaţiei că armenii erau doar nişte pioni ce apărau fie nebunii, fie regele, este confiscarea bunurilor Bisericii Armene din Ecimiadzin, de către nimeni alţii decât reprezentanţii Guvernului ţarist. Da, culmea ironiei, aceiaşi care invocau „dreptul moral” de protector al creştinilor. Pentru că gestul ţariştilor a provocat un val de nemulţumiri şi proteste ale armenilor (şi pe care ruşii au avut grijă să le reprime cât se poate de dur), autorităţile „protectoare” au căutat ajutor prin împrejurimi. Astfel, alţi „pioni”, tătarii din Azerbaidjan, au fost înarmaţi de ruşi şi au pornit atacurile împotriva armenilor, în special împotriva locuitorilor din Baku. Tătarii pierd, nu înainte însă, ca luptele să se extindă şi în Armenia Răsăriteană, mai ales că Partidul Daşnac se implicase în contraofensivă.
Trei ani mai târziu, în 1908, are loc începutul sfârşitului bunelor relaţii dintre armeni şi turci.

Întrebările fără răspuns din urma masacrelor

Simbolul decimării armenilor este păstrat de istorie în 1913, atunci când conducerea „Junilor turci” este preluată de Enver Paşa, Djemal Paşa şi Talaat Paşa. Fără doar şi poate acesta reprezintă momentul zero în istoria armenilor. Mă întreb dacă partidele armeneşti nu ar fi sprijinit puciul „Junilor turci”, atunci aceştia ar mai fi reuşit să-l îndepărteze pe Hamid? Dacă grupul celor trei nu ar fi preluat puterea, armenii ar fi avut aceeaşi soartă? Dacă ar fi ştiut ce îi aşteaptă, ar fi fugit cât ar fi văzut cu ochii pentru a-şi salva poporul, sau şi-ar fi înfruntat soarta? Cu toţii, însă, învăţăm la şcoală că în istorie nu există „Dacă”, drept pentru care întrebările şi curiozităţile noastre nu-şi vor găsi răspunsurile şi explicaţiile decât ipotetic, variind în funcţie de cunoştinţele şi opiniile celor care se încumetă să ne răspundă.

Recunoaşterea genocidului armean, ar fi împiedicat holocaustul evreilor?

În 1914, în urma insistenţelor liderilor armeni şi intervenţiei puterilor europene, ruşii şi turcii ajung la un acord în ce priveşte aplicarea reformelor cerute de armeni, drept pentru care, la sfârşitul lunii ianuarie 1914, un inspector norvegian urma să vegheze asupra schimbărilor administrative din Trapezunt-Sivas şi unul olandez în regiunea sudică Van-Diarbekir. Se pretează acum, un alt „Dacă?”: Dacă nu ar fi pornit războiul, oare reformele ar fi fost înfăptuite? Marile puteri ar fi rămas atente la bunul mers al lucrurilor între armeni şi turci? Acordul ruso-turc şi atenta supraveghere din exterior (în contextul inexistenţei unui război mondial) ar fi împiedicat declanşarea genocidului? Cel mai important „Dacă” rămâne totuşi: dacă turcii ar fi recunoscut genocidul, ar mai fi avut loc holocaustul evreilor? Nu vom afla niciodată. Războiul a început, inspectorii au plecat acasă, iar pe 24 aprilie 1915, intelectualii armeni de la Constantinopol au fost arestaţi şi deportaţi.  Restul e istorie… .

Un articol de Andreea PAVEL

dupa www.dezvaluiri.ro

  •  
  •