Sergiu Selian

ARMENII ÎN SINGAPORE

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share


Într-un traseu spre Cambodia pentru a vizita templele din Angkor, am făcut o escală la Singapore, acest oraş-stat edificat pe o insulă (plus alte câteva mai mici) ca un model de urbanism şi de civitate. Iar primul drum a fost, desigur, la biserica armenească, cel mai vechi lăcaş creştin din localitate şi cel mai frumos reper arhitectural timpuriu în istoria singaporeză, o construcţie reprezentativă pentru atestarea prezenţei armeneşti undeva într-o extremitate sudică a Asiei.

Cei dintâi armeni au venit în Singapore la începutul secolului XIX, ca negustori şi ca afacerişti. La numai doi ani după descinderea pe insulă a lui Sir Thomas Stamford Raffles, administrator britanic al Indiilor de Est şi răspunzător în mare măsură pentru crearea imperiului britanic în Asia, care în 1819 a întemeiat oraşul ca pe un porto-franco, armenii aveau de-acum o capelă funcţională în ceea ce astăzi se cheamă Raffles Place, centrul de afaceri din localitate. Deşi în număr redus (recensământul din 1824 menţionează doar 16 persoane), cele 12 familii de armeni localnici au reuşit să strângă fonduri pentru construirea unei biserici, asigurând peste jumătate din suma de 5.000 dolari spanioli necesară lucrării. Restul sumei au acoperit armenii din Java şi din Calcutta, iar o mică parte a fost contribuţia comercianţilor europeni şi chinezi din Singapore. În 1827, când colecta era încheiată, a venit primul cleric armean, Krikor Hovhannes, care avea să fie cunoscut drept Father Gregory John. Neguţătorii armeni investeau în terenuri şi în 1833 au obţinut de la guvernul colonial un lot pe strada Hill. Anul următor, consiliul celor 12 bătrâni ai comunităţii armene i-a comandat arhitectului irlandez George Drumgoole Coleman proiectul unei biserici. Coleman, supraveghetor al deţinuţilor şi administrator al lucărilor publice, autor al unora dintre cele mai izbutite edificii istorice din oraş, a dat ca arhitect, cu biserica armenească, o capodoperă a creaţiei sale. Biserica proiectată de el a fost clădită în 1835 şi a costat în final 5.058,30 dolari spanioli: 3.500 plata constructorilor, 708,36 costul materialelor, 400 onorariul arhitectului, 449,94 cheltuieli pentru veşminte şi podoabe. Ea a fost târnosită la 26 martie 1836 de către preotul Catchik Johannes cu hramul Sfântului Grigore Luminătorul. La 6 iulie 1973, edificiul avea să fie declarat monument naţional de către Departamentul Naţional de Conservare, iar în 1995 avea să cucerească Premiul de conservare. Strada de pe o latură a bisericii a fost denumită Armenească, în chineză – seng poh sin chu au, adică <spatele noii clădiri din Singapore>.

Deşi nu este concepută în stilul arhitectonic tradiţional armean, ci în cel neo-clasic britanic, biserica are o siluetă originală, suplă şi simetrică, fără vreun turn sau vreo clopotniţă. Doar o turlă piramidală octogonală foarte elansată se înalţă pe faţada principală dintr-un tambur de asemenea octogonal, bordat cu semicolonete ionice. Structura interioară este una circulară, înscrisă într-un plan rectangular la care sunt adosate porticuri cu coloane dorice, ceea ce completează în exterior un plan cruciform. Posibil ca planul în stil palladin să-i fi fost inspirat lui Coleman de primul plan circular, gândit de James Gibb pentru biserica St. Martin-in-the-Fields din Anglia. Comasând toate aceste inspiraţii şi influenţe, arhitectul irlandez a conceput un proiect adaptabil climei tropicale din Singapore, prevăzând clădirea cu ample verande adumbritoare şi protectoare pentru ferestrele cu jaluzele de lemn, la rândul lor – dispuse astfel încât să difuzeze lumina şi să asigure ventilarea. Turla, foarte ascuţită, se termină în vârf cu o sferă în care este împlântată o cruce; de fapt, ea a înlocuit, în 1853, o turlă pătrată în plan şi cu o cupolă conică şi care o substituise la rândul ei, în 1846, pe cea originală, eronat construită.

Pe frontonul absidei de pe faţada principală, cea estică, dinspre stradă, este inscripţionat anul fondării: 1835. Celelalte laturi au fost gândite în aşa fel ca în porticurile lor să poată trage şaretele cu cai, din care ocupanţii lor să descindă direct la uşa bisericii, platforma fiind la acelaşi nivel cu podeaua şaretelor.

Interiorul circular al lăcaşului, cu plafonul boltit conform arhitecturii armene, se prelungeşte cu altarul amplasat la înălţime faţă de strane. În dreapta altarului, o placă de marmură consemnează data construirii bisericii, iar în stânga, pe alte panouri, sunt inserate numele contribuabililor. Pe pereţi, sunt fixate atât plăci comemorative consacrate unor personalităţi şi evenimente succedate în timp, cât şi fotografii ilustrând episoade din istoria comunităţii. Înfăţişarea de astăzi a bisericii armeneşti este una îngrijită şi plăcută: pereţii exteriori sunt văruiţi în alb imaculat, în jurul edificiului au fost presărate câteva mici sculpturi religioase din metal, iar pe gazonul din curte se impun siluetele unor Crişti purtători de cruce în trei dintre staţiile drumului spre Golgota.

În ziua vizitei noastre, un bărbat stă instalat cu şevaletul într-un portic, desenând o imagine a bisericii aşa cum o vede el. O maşină de tuns iarba tulbură tihna din curte, dar face rânduială în vegetaţia altfel agreabil întreţinută. Într-o parte a curţii, se află ceea ce se cheamă Grădina memorială, reconstituind un mic cimitir al comunităţii armene. De la un mormânt vechi din care s-a păstrat doar placa anonimă năpădită de muşchi, până la pietre tombale decorate cu sculpturi şi cu motive ornamentale, unele – distruse de-a lungul vremii, aici zac mărturiile existenţei unor personalităţi armene care au îndeplinit un rol important în viaţa oraşului. În fapt, aici nu s-au efectuat înmormântări, iar pietrele tombale au fost aduse de un armean american rezident în Singapore, Levon Palian, de la cimitirul creştin din cartierul Bukit Timah, când, în 1978, acesta a fost exhumat, pentru a se alcătui astfel un sanctuar al comunităţii, iar ulterior, în 2003, au fost adăugate alte şase lespezi de la cimitirul Bidadari (dar primii armeni din Singapore decedaţi fuseseră înhumaţi, până în 1865, în cimitirul din Fort Canning). De asamblarea şi aranjarea pietrelor tombale s-a ocupat, în 1988, Art Ramian, care a donat costul lucrării.

În partea opusă a curţii, o membră a reputatei familii Sarkies, Nanajan, a construit, în 1905, o casă parohială pe două niveluri, slujind şi de locuinţă pentru preot, în memoria răposatului ei soţ, John Shahnazar, om de afaceri, decedat cu un an în urmă. Sunăm la uşă şi ne deschide un bărbat care se recomandă a fi unul dintre cei trei actuali epitropi, Krikor Basmadjian. Ne conduce în interior, unde tocmai furniza informaţii unei chinezoaice, o ziaristă locală, care se documenta asupra istoriei comunităţii şi a bisericii. Zăbovim într-o încăpere transformată într-un mic muzeu modest, cu exponate privind activitatea armenilor din Singapore, dar şi istoria armeană în general. Între timp, ziarista pleacă şi domnul Basmadjian conversează cu noi vorbindu-ne despre comunitate, care numără vreo 30 suflete, despre intenţia de a serba, în martie 2011, 175 ani de la consacrarea lăcaşului, despre dificultăţile de a întreţine edificiul în absenţa unei vieţi comunitare dinamice.

Ultima slujbă ţinută de un preot armean rezident a avut loc în 1938 şi, după plecarea aceluia, din cauza diminuării numărului de armeni n-a mai fost numit alt cleric, rămânând ca, până la invadarea insulei de către japonezi slujbele să fi fost efectuate de diaconul Mac Hacobian în faţa unei audienţe de maxim 90 credincioşi. În prezent, slujbele în ritul propriu Bisericii Armene apostolice sunt ţinute doar ocazional, cum a fost acum câţiva ani când s-au serbat 170 ani de la punerea pietrei de temelie şi cum va fi în martie 2011. Altfel, aici au loc în mod regulat slujbele Bisericii Siriene iacobite din India şi cele ale comunităţii ortodoxe coptice. În 2006, lăcaşul a fost utilizat ca sală de expoziţie pentru Bienala Singapore. Ca pe un alt detaliu de pionierat, merită o menţiune faptul că, în 1909, Surp Grigor Lusavorici a fost prima biserică din oraş conectată la reţeaua electrică.

Consemnând sfinţirea lăcaşului, ziarul <The Free Press> scria în 1836: <Această mică, dar elegantă clădire face cinste spiritului social şi sentimentului religios ale armenilor din această localitate, deoarece avem convingerea că sunt puţine cazurile în care o comunitate atât de mică să fi contribuit cu suficiente fonduri la înălţarea unui edificiu similar care constituie unul dintre exemplarele de arhitectură cele mai decorate şi mai bine mobilate>.

Armenii în Singapore n-au fost niciodată numeroşi; în perioada de vârf din anii 1880, erau aproximativ 100 familii. Recensământul din 1931 a înregistrat 81 armeni. Unii armeni, ca supuşi britanici, au fost deportaţi de japonezi în cursul celui de-al doilea război mondial. Majoritatea armenilor au părăsit, în timp, insula, mulţi dintre ei având ca destinaţie, în anii 1950, Australia, iar rata mortalităţii a depăşit-o pe cea a natalităţii, încât comunitatea s-a micşorat treptat. Ceea ce e demn de remarcat este perenitatea bisericii care a continuat să fie menţinută şi întreţinută de armeni atâţi câţi au rămas. La sărbătorirea Crăciunului armenesc, în ziua de 6 ianuarie, la biserica Sf. Grigore Luminătorul sunt desfăşurate drapelul Singaporului şi cel al Armeniei.

Dincolo de aceasta, fapt şi mai remarcabil este contribuţia armenilor la propăşirea  acestui oraş-stat singular. Încă din secolul XVIII, luaseră fiinţă comunităţi armene în India, în Birmania, în Malaezia şi în Java. Firme comerciale ca Apcar & Stephens Company, Mackertich M. Moses Company au pătruns, în primele decenii ale secolului XIX, în economia nou-întemeiatului Singapore. Prin anii 1830, negustori armeni făceau investiţii funciare. Nume de armeni asociate cu Singapore includ : Aganoor, Alexandra, Andreas, Anthony, Apcar, Arathon, Aviet, Carapiet, Catchatoor, Charter, Constantine, David, Demetrius, Edgar, Gabriel, Galistan, Galstaun, Gasper, Gregory, Hacopian, Joachim, John, Mackertich, Mackertoom, Malcolm, Marcar, Martin, Michael, Minas, Moses, Nahapiet, Nicholas, Papassian, Paul, Sarkies, Satoor, Seth, Stephens, Vertannes, Zecharaiah, Zeytoon.

Neîndoielnic, numele cel mai larg cunoscut în Singapore este cel al fraţilor Sarkies (Martin, Tigran, Arshak, Aviet), fondatorii renumitului Hotel Raffles, unul dintre cele mai luxoase şi mai prestigioase complexuri hoteliere din lume, dar şi ai altor hoteluri în Asia de sud-est. Cine nu-şi permite o cameră la Raffles şi, ca atare, nu are acces în interiorul hotelului, se poate desfăta cu o plimbare prin încântătoarea lui grădină, poate târgui la prăvăliile din galeria cu arcade şi mai ales se poate informa asupra istoriei edificiului, a fraţilor Sarkies şi a întregii epoci în muzeul ofertant, generos în exponate, amenajat în incintă.

Dintre afacerişti şi comercianţi, familia Martin, care poseda pământuri în Tanglin Road, a dat numele străzii Martin’s Drive, în vreme ce fraţii Edgar s-au făcut reputaţi în importul şi exportul de textile. Catchik Moses (Movsessian) a fost cofondator, în 1845, al ziarului <Straits Times>, care avea să devină publicaţia naţională în limba engleză, dar pe care Catchik l-a vândut în anul următor pentru că nu mai aducea profit. Emigraţi din Armenia, Ashot Nadanian este antrenorul echipei naţionale de şah din Singapore începând din 2005, iar Gevorg Sargsyan este, din 2008, dirijorul orchestrei Camerata din Singapore şi directorul şcolii de muzică Tanglewood.

Numele cel mai faimos este, însă, cel al Agnesei Joaquim (Aşkhen Hovaghimian), născută la 7 aprilie 1854 ca fiica cea mai mare în familia sa, drept care avea s-o ajute pe mama ei să-i crească pe ceilalţi zece copii după moartea tatălui. Nu a fost măritată, şi-a împărţit preocuparea şi timpul între biserica armenească şi munca ei ca horticultoare în Tanjong Pagar. În 1899, la o expoziţie florală, Agnes a prezentat un hibrid între o orhidee birmaneză şi o alta malaeziană, numit Vanda Miss Joaquim (Vanda este denumirea unei varietăţi de orhidee), cu care a câştigat  premiul întâi. Cu doi ani în urmă, noua orhideee fusese cultivată în Anglia şi înflorise pentru prima oară în Europa, fiind apoi expusă cu mare succes la Royal Horticultural Show în Londra. Dar, spre deosebire de exmplarele englezeşti, care au rămas o raritate în colecţiile particulare, în Singapore Vanda Miss Joaquim s-a răspândit cu rapiditate. Bolnavă de cancer, Agnes avea să moară la trei luni după izbânda din 1899. În aprilie 1981, orhideea Aşkhenei a fost desemnată floarea naţională a Singaporului într-o competiţie cu 40 concurenţi. Aveam s-o vedem pe Vanda Miss Joaquim în secţiunea rezervată orhideelor, o adevărată orgie de forme şi de culori, din delectanta Grădină botanică a oraşului. Astăzi, peste 440 hibrizi îşi au genealogia în Vanda Agnesei. Floarea armencei figurează, de asemenea, pe o marcă poştală emisă de Singapore.

Toţi aceşti armeni de seamă, menţionaţi aici, precum şi alţii, îşi au pietrele funerare în Grădina memorială din curtea bisericii, care de aceea se constituie ca un panteon al personalităţilor înscrise de armeni în istoria statului lor adoptiv. Astăzi, se cunoaşte prea puţin în Singapore despre comunitatea armeană de odinioară, dar stau mărturie privind contribuţia ei la evoluţia socială şi la peisajul urbanistic hotelurile Raffles, Stamford, Adelphi şi altele, şi mai cu seamă biserica armenească, cea care continuă să amintească şi să informeze despre valorile, tradiţia şi cultura comunităţii armene, o comunitate mică, însă cu o ofertă generoasă şi semnificativă la istoria şi la progresul acestei insule edificate ca oraş-stat.

Sergiu Selian

(Corespondenţă din Australia)

PS. Nu pot încheia aceste rânduri fără a menţiona o lucrare de referinţă despre armenii din Singapore şi din Malaezia, Respected Citizens. The History of Armenians in Singapore and Malaysia de Nadia Wright (Amassia, 2003 – pentru a-şi publica scrierea, autoarea a trebuit să-şi înfiinţeze propria editură). Voluminoasa monografie excelent documentată (aş zice – exhaustivă) poartă dedicaţia: <Această carte este închinată mamei mele – Vera Varsnik Deukmedjian, născută în Alexandria, Egipt, la 17 ianuarie 1916 şi decedată în Oamaru, Noua Zeelandă, la 29 octombrie 1990; o armeancă într-un exil solitar>.

  •  
  •