Arsen Arzumanyan

ARMENII DIN LIBAN – TRECUT ȘI PREZENT (Partea I)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Începând de astăzi, vom prezenta în 7 părți trecutul și prezentul comunității armene din Liban, dar și opinia publică a libanezilor despre armeni. 

Armenii s-au stabilit pe teritoriul actualului Liban încă din vechile timpuri când negustorii armeni se ocupau cu importul și exportul de mai multe mărfuri străbătând drumurile comerciale din regiune. Armenii au stabilit relații comerciale cu locuitorii din actualele țări arabe, mai ales cu cei din Orientul Apropiat. Între timp, ei se stabilesc în acele teritorii, formând comunități mari sau mici și ocupându-se de comerț și de meșteșuguri. Una dintre aceste comunități se află în Liban cu o istorie care datează de secole. Cu toate acestea, pe parcursul sutelor de ani, populația armeană din Liban aproape mereu s-a suprapus asimilării, mai ales cu localnicii creștini, despre existența lor lăsând numai urme în paginile istoriei. Această situație se menține până la a doua jumătate a secolului al XIX-lea, urmând ca mai mulți armeni să aleagă drumul către Liban și din anumite circumstanțe se trezește conștiința identității naționale. Prezența populației armene pe acele meleaguri a fost aproape fără întreruperi datorită faptului că fiind aproape de Armenia istorică, Libanul întotdeauna primea grupuri mici sau mari de armeni care plecau din motive diferite, iar cea mai masivă emigrare în Liban a fost între anii 1915-1923 pe parcursul Genocidului armenilor din Imperiul Otoman.

În perioada invaziilor selgiucizilor din secolele XI-XII, o parte din refugiații armeni ajung pe teritoriul libanez. Comunități armene ajung în orașele Tripoli (Ṭarābulus) și Sidon (Ṣaydā) care primesc mai mulți armeni după căderea regatului armenesc din Cilicia în secolul al XIV-lea. Câteva surse istorice relatează faptul că deja la începutul secolului al XII-lea pe munții Libanului se întâlneau mai multe localități armenești. Se presupune că în următoarele secole, acești armeni s-au asimilat cu maroniții iar limba arabă a început să domine printre ei (Yazedjian, 2004: 14). În același timp, datorită diferențelor religioase din spațiul libanez și mai ales a numărului crescut al populației armene, scade și probabilitatea asimilării populației armene cu localnicii musulmani din motive religioase, cum se întâmplă și astăzi. Bineînțeles, deși într-o măsură relativ mică, armenii nu evită căsătoriile mixte cu alte comunități creștine, mai întâi cu maroniții. Cu toate acestea, în astfel de situații asimilarea poartă un caracter reciproc, în funcție de familie, localitate și instituții de învățământ unde cresc copiii și învață etc.

Cartierul armenesc Bourj Hammoud din Beirut în 1931
(foto: www.oldbeirut.com)

            În Evul Mediu, armenii de pretutindeni au devenit foarte cunoscuți prin comerț. Armenii din Liban nu erau excepție și treptat au ajuns să aibă o putere și influență economică prin secolul al XIX-lea. Începând cu anul 1850, în Beirut funcționa marele centru comercial al lui Anton Msrlian (Anton Masri) care includea magazine mari de comerț cu ridicata, depozite, birouri comerciale de export și import etc. Un alt cunoscut exemplu este piața mare a capitalei, construită de Hovhannes Ghukasian (Hanna Ghukas). Acea piață era cunoscută și sub denumirea Sūq al-Arman (Piața Armenilor) fiind distrusă în anul 1976 când tocmai începuse Războiul Civil din Liban (1975-1990). Deja la sfârșitul secolului al XIX-lea, armenii dețineau o treime din vânzarea manufacturii din Beirut. De asemenea, ei se ocupau cu comerțul de textile, vopsele, piele, petrol, săpun etc., fiind prezenți atât la import, cât și la export, dar și la comerțul de tranzit (Mikayelyan, 2003: 326-327). Și nu este întâmplător că în anii 1970, venitul pe cap de locuitor al armenilor a fost cu 40% mai mare decât media națională a Libanului (Bouldoukian, 1979: 132). Așadar, încă de câteva secole se știa că negustorii armeni faceau negoț nu numai cu negustorii din diferitele zone ale Imperiului Otoman, ci și cu cei din Franța, Anglia și alte țări europene.

Deja în secolele XVIII-XIX, comunitățile armene din Liban aderau la trei direcții religioase – Ortodocși-apostolicii, care până ziua de astăzi sunt într-un număr foarte mare și au o influență mare în viața internă libaneză;[1] Catolicii, care, de asemenea, au jucat un rol important, mai ales în zonele muntoase ale Libanului; Evanghelicii, într-un număr mult mai mic,  mulți dintre ei fiind amestecați cu arabii sau europenii de aceeași direcție. Aceasta este principala cauză că din cele 18 grupuri religioase, oficial recunoscute în Liban, numai armenii ortocși-apostolici și armenii catolici fac parte. Pe parcursul secolelor, toate aceste direcții au avut lăcașurile lor de cult, o parte din acestea păstrându-se până în zilele noastre. Numai în Beirut[2] unde s-a concentrat majoritatea armenilor, sunt 8 biserici armene ortodoxe-apostolice, 5 armeano-catolice, 4 evanghelice.

(va urma)

Arsen ARZUMANYAN

_____________________________

[1] Eparhiile bisericilor ortodoxe-apostolice armene din Liban, Siria, Cipru și Iran se află sub jurisdicţia Catolicosului Sfântului Scaun din Cilicia, cu reşedinţa în localitatea libaneză Antelias (’Anṭilīās) după mutarea Scaunului din orașul cilician Sis în anul 1930 (Catolicosul actual este Aram I Keshishian din 1995). Majoritatea bisericilor ortodoxe-apostolice armene din restul lumii se află sub jurisdicția Catolicosului Tuturor Armenilor, cu reședința în orașul Etchmiadzin din Armenia.

[2] Se referă și la suburbiile capitalei Beirut din districtul Metn (Qaḍā’u l-Matn), precum localitățile armenești Bourj Hammoud (Burğ Ḥammūd) sau Mezher (Mazhar), precum și alte localități populate de armeni ca Fanar (Fanār), Rawda (Rawḍatun), Antelias etc., care făcând parte de Marele Beirut, au administrație locală autonomă.

  •  
  •