Mihai Stepan Cazazian

Armenii din Bucovina în povești și legende

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

mrchenundsagend00wlisgoogHeinrichwlislocki

Profesorul austriac de origine poloneză Heinrich Von Wlislocki (1856-1907) a activat la Universitatea din Viena și a fost interesat de mozaicul etnic al Imperiului Austro-Ungar. A scris despre țigani – credințe, obiceiuri, limbă și gramatică -, sașii transilvăneni – tradiții și obiceiuri – , maghiari – obiceiuri și limbă-, armeni – zicători și povești .

Considera că poveștile, zicătorile și folclorul unui popor îl descriu așa cum este acesta în realitate.

Poveștile armenilor bucovineni și transilvăneni au fost publicate într-un singur volum, în anul 1892, la o editură din Hamburg/Germania.

După cum veți putea observa, aceste povești au o profundă tentă religioasă, dar alte povești sunt dedicate animalelor – se pare că armenii din aceste regiuni erau iubitori ai necuvântătoarelor. Apoi, armenii apreciau mult istețimea semenilor, de aceea sunt povești dedicate virtuților omenești (înțelepciunea, istețimea, hărnicia).

Vă vom prezenta în continuare trei povești, care ilustrează modul de a fi al armenilor din Bucovina și Transilvania.

Povești la gura sobei” este un alt proiect, inițiat de U.A.R. Suceava, dedicat tuturor, indiferent de vârstă, fie că sunt armeni sau nu, care doresc să afle mai multe amănunte despre această etnie.

CORINA  DERLA

 

             De ce este oaia mai proastă decât capra

Când Dumnezeu a creat lumea, s-a gândit că nu ar fi rău să creeze un animal devotat și răbdător, care să fie util omului. Atotputernicul stătea pe tronul său și medita, atunci când s-a apropiat diavolul și l-a întrebat:

  • La ce te gândești, Doamne?

Domnul grăi:

  • Doresc să creez un animal devotat și răbdător, care să fie util omului.

Atunci, a luat lut și a dat formă unui animal, peste care a suflat, dându-i viață. Diavolul, însă, a zis că animalul va fi mai frumos dacă are bărbiță și cornițe pe cap. Atunci, ceru voie Domnului să îi permită să creeze un animal, căruia însuși Dumnezeu să-i dea viață. Domnul făcu întocmai, astfel omului i-au fost dăruite cele două animale: oaia creată de Dumnezeu și capra creată de diavol. Dumnezeu luă un vas mare, în care păstra Rațiunea, dar observă că nu mai era mult în vas și grăi către diavol:

  • Vreau să dau un strop de inteligență acestor animale, căci nu a mai rămas mult, probabil voi mai avea nevoie pentru alte animale.

Atotputernicul picură câțiva stropi pe capul oii; când să picure pe capul caprei, diavolul îl îmbrânci pe Domnul și capra primi mai multe picături decât dorise Domnul. Diavolul izbucni în râs și spuse:

  • Acum, animalul meu este mai inteligent decât al tău!

Însă Dumnezeu răspunse:

  • Animalul tău va face giumbușlucuri prostești ca tine! Drept pedeapsă, va trebui să se mulțumească cu hrană sărăcăcioasă.

 

         Dumnezeu nu lasă pe nevinovați să piară

Acum mulți ani trăia o fată săracă, nevinovată, care era foarte frumoasă și lua ochii privitorilor. În apropiere locuia un conte, un desfrânat care și-a petrecut întreaga viață în depravare. Acest duce pusese ochii pe fata care trăia într-o colibă, singură câștigându-și pâinea cu sudoarea frunții. Singurul ei tovarăș era un dulău care o apăra cu strășnicie pe stăpâna lui.

Odată, fata s-a dus să culeagă fragi. Ducele aflase acest lucru și se furișase pe acel drum, pentru a o deranja. Astfel, ajunse în preajma fetei și o îmbrățișase cu forța, în timp ce-i șoptea vorbe dulci la ureche. Țipetele fetei fuseseră auzite de dulău, care sări în spinarea ducelui și-l sfâșie. Dădu drumul fetei speriate, care ajunsese acasă.

În același timp, lucrau pe câmp mulți oameni, care văzură fata și câinele grăbindu-se spre casă. Îl găsiră pe duce mort și declarară că fata era asasina. Din cauza frumuseții ei, fata era invidiată, iar acum cei care o urau au adus-o în fața tribunalului. Oamenii furioși o condamnaseră deja și tribunalul a decis s-o condamne la moarte. Atunci, s-a apropiat câinele și rănile ducelui mort începură să sângereze. Auditoriul s-a minunat tare de acest fapt, iar fata, plângâng, a declarat că ducele care o urmărea fusese ucis de câine. Pentru că a spus adevărul, fata a fost eliberată și răsplătită.

                     

 

             Doctorul savant

Era odată un doctor care învățase în așa fel încât să devină cel mai savant om din lume. Îi instruia pe oameni prin servitorii lui și, atunci când era chemat la căpătâiul unui bolnav, spunea:

  • Nu te teme, prietene! Am un leac cu care vindec toate bolile!

Atunci când a murit unul dintre pacienții săi, desigur că l-a învinovățit și a declarat sus și tare că bolnavul nu a respectat instrucțiunile sale.

Nu era nimeni în oraș care să nu creadă în știința de carte a doctorului!

Însă exista un om care ghicise felul de-a fi al doctorului și a decis să-l demaște.

A ascuns o coadă de măgar în buzunar și a mers la doctor, către care grăi așa:

  • Domnule mult-învățat, dumneata ai un leac cu care vindeci toate bolile! Lupul l-a mușcat pe măgarul meu; poți să-l vindeci?
  • Oh, da, prietene – adăugă doctorul – aici ai leacul; te costă un gulden.

Atunci, omul trase coada de măgar și zise:

  • Oare e acest leac suficient pentru măgarul meu, pe care lupul l-a mușcat atât de tare, încât numai coada i-a rămas?

Doctorul clipi uimit coada de măgar și spuse încet:

  • Prietene, eu pot vindeca complet un măgar mușcat, dar din coadă de măgar nu pot să fac un măgar!
  • 21
  •