Redactor

Armenii catolici in Armenia

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

10% dintre armeni (în ţară şi în diasporă) sunt catolici în comuniune cu Roma. Pentru ei, în 1742, a fost înfiinţată o Patriarhie cu sediul în Liban. Astăzi Patriarhia are două Dieceze în Siria, şi câte una în Liban, Iran, Irak, Egipt, Turcia, Ucraina, Franţa şi Argentina. Mai există un Exarhat Apostolic pentru Statele Unite şi Canada, şi Ordinarii pentru Grecia, România şi Estul Europei (Armenia). Actualul Patriarh catolic armean, ales în 1999, este Preafericitul Nerses Bedros al XIX-lea, cu reşedinţa în Beirut, Liban.

Comunităţile de astăzi de armeni catolici din Armenia şi Georgia sunt rezultatul emigrării din secolul al XIX-lea după pactul semnat de Rusia şi Turcia în 1829, când o mare parte a populaţiei armene, refugiindu-se din cauza condiţiilor dezastruoase de sub imperiul otoman, a căutat azil sub protecţia creştină din imperiul rus. Refugiaţii s-au stabilit în provinciile Shirak, Tashir şi Lori (astăzi Armenia), Djavakhk (astăzi Georgia) şi Akhalkalaki, Bagdanovka-Ninodzminda. Armenii au construit sate cu biserici, şcoli şi spitale. Mulţi preoţi armeni crescuţi de părinţii mechitarişti, călugării benedictini de rit armean care s-au stabilit în 1717 în Veneţia şi Viena, au devenit mai apoi vestiţi Episcopi.

În anul 1909, Papa numeşte primul Administrator Apostolic pentru Caucaz, Sarghis Der-Abrahamian, care şi-a exercitat funcţia până la venirea la putere a regimului sovietic. În 1916 existau şapte regiuni eclesiastice (Shirak, Lori, Akhalkalak, Akhaltsekha, Ardvin, Karin şi Crimea), cu 96 de parohii, 71 de preoţi parohi deservind 172 de sate. În aceste teritorii se aflau peste 70 de frumoase biserici, cel puţin 60.000 de catolici, 200.000 numărându-i şi pe cei din Georgia şi din Rusia. Dar odată cu venirea regimului sovietic, armenii catolici au început să fie persecutaţi. Între 1936 şi 1939, sub Stalin, au fost ucişi 40 de preoţi, multe biserici fiind distruse sau folosite în scopuri nereligioase.

Un nou anotimp

În 1991, după dizolvarea Uniunii Sovietice, Papa Ioan Paul al II-lea a reconstituit Ierarhia catolică armeană, numindul ca Ordinar pentru catolicii armeni din estul Europei (Armenia, Georgia, Ucraina şi Rusia) pe părintele mechitarist Nerses Der-Nersessian, care a fost consacrat la 17 noiembrie 1992 ca Arhiepiscop de Sebaste al armenilor.

În luna octombrie a anului 1991, are loc deschiderea în Ashtock a Spitalului Redemptoris Mater, ca şi dar al Papei pentru poporul armean după cutremurele devastatoare care au lovit ţara în decembrie 1988, făcând 25.000 de victime şi lăsând fără locuinţă alte 700.000 de persoane.

Biserica Catolică Armeană a fost oficial recunoscută în ţară în 1992, aprobându-i-se propriile statute. Scaunul oficial al Ordinariatului se află la Gyumri. O a doua înregistrare oficială a fost făcută în anul 2000, cu o nouă ediţie a statutelor. Bisericile catolice din provincia Shirak au fost retrocedate şi funcţionează legal, dar multe altele, în special în provinciile Tashir şi Ashotsk, nu au fost încă înapoiate. În multe sate ele trebuie reconstruite de la fundaţie.

Arhiepiscopul Nerses Der-Nersessian ( decedat între timp, în 2006) a fost asistat de Episcopul Coadiutor Vartan Kechichian, titular de Mardin al armenilor. Preoţii catolici sunt puţini: patru în Armenia şi patru în Georgia.

Există de asemenea călugăriţe catolice din diferite ordine, implicate în activităţi de cateheză şi de îngrijire a copiilor orfani şi handicapaţi. Alte surori lucrează la spitalul Ashotsk, printre bolnavi şi săraci. Localnicii catolici sunt mândri de credinţa acestor călugăriţe şi le sunt recunoscători. Cei mai în vârstă au amintiri înspăimântătoare din timpul regimului ateist. Astăzi ei îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că bisericile sunt deschise din nou şi că au libertate deplină de cult.

O problemă urgentă este formarea de preoţi. În 1993 în Gyumri a fost deschis un seminar minor, care astăzi are peste 10 aspiranţi la preoţie. Studiile superioare de filosofie şi teologie se fac la Roma, în 1883 Papa Leon al XIII-lea fondând aici Colegiul Armean Pontifical.

Din timpul Catolicosului Vasken I, care a murit în 1994, relaţiile dintre Biserica Apostolică Armeană şi comunităţile armene catolice au fost prietenoase, bazate pe respect reciproc şi fără încercări de prozelitism. Între liderii lor au existat multe semne de prietenie. Un exemplu sunt celebrările din 1996 cu ocazia primului centenar de la moartea Cardinalului armean Gregorio Pietro Agagianian, Patriarhul armenilor catolici şi mai apoi Prefect al Congregaţiei misionare a Vaticanului “de Propaganda Fide”. Pentru prima oară, figura Cardinalului Agagianian, atât de defăimată în perioada regimului ateist, a fost onorată în public. Gesturi ecumenice excepţionale s-au înregistrat şi între Catolicosul Karekin I şi Papa Ioan Paul al II-lea, buni prieteni de altfel. Unul dintre cele mai semnificative este cererea pe care Papa i-a adresat-o lui Karekin I pentru a pregăti meditaţiile pentru tradiţionala Cale a Crucii din 1999 de la Colosseumul roman.

Ritul armean

Ritul armean folosit de catolici şi de apostolici este unul din cele cinci mari rituri creştine răsăritene. Aparţine familiei antiohiene. Limba originală era siriacă, dar ulterior a fost adoptată armeana veche. În 407, din motive pastorale, Sf. Mesrop Mashtoz, atunci tânăr călugăr, a compus un alfabet pentru limba armeană, aceasta marcând începutul înfloririi literaturii armene. Liturghia Bisericii Apostolice Armene conţine elemente ale riturilor siriac, bizantin şi ierusalimitean. Este de natură corală şi foloseşte veşminte impresionante. Muzica sa este una dintre cele mai fascinante din est.

În ritul armean, Euharistia este celebrată cu pâine nedospită, pregătită în aceeaşi zi. În vin nu se amestecă apă. Anumite ritualuri străvechi, folosite înainte şi în ritul latin, au fost conservate: sfinţirea apei pentru botez în ziua Epifaniei; ritualul deschiderii porţilor după vesperele din Duminica Floriilor; binecuvântarea solemnă a lanurilor şi a celor patru colţuri ale pământului, ş.a.

Genocidul – o rană ce încă trebuie vindecată

“Pentru ambele părţi, secolul al XX-lea a fost marcat de puternice violenţe. Genocidul armean de la începutul secolului a fost prologul ororilor care aveau să urmeze.” Aceste cuvinte fac parte din comunicatul semnat la 9 noiembrie 2000 de către Papa Ioan Paul al II-lea şi Karekin al II-lea, Patriarhul Suprem şi Catolicos al tuturor Armenilor, în timpul vizitei acestuia din urmă la Roma. Acest genocid a fost cel mai tragic eveniment din istoria Armeniei: între 1915 şi 1917, cel puţin un milion jumătate dintre armeni au fost masacraţi de către turci.

Odată cu declinul imperiului otoman, în Turcia sfârşitului de secol XIX a apărut o mişcare naţională cunoscută sub numele de Tinerii Turci. Mişcarea a ajuns la putere în 1908, rămânând pe poziţii timp de zece ani. Scopul Tinerilor Turci era refacerea imperiului, departe, până înspre China. Creştinii armeni, care se aflau între turcii din Anatolia şi cei din Caucaz, reprezentau un obstacol ce trebuia eliminat. În 1915, Europa era implicată în primul război mondial, şi nimeni nu se gândea să intervină în afacerile interne ale Turciei. Toţi armenii apţi au fost înrolaţi în armată şi apoi, separaţi de diviziile lor, au fost ucişi. Intelectualii, clerul şi liderii politici au fost arestaţi şi ucişi. Doar femeile, copii şi bătrânii au scăpat. Ei au fost deportaţi sub pretextul că se aflau lângă o zonă de război. Mulţi au murit de foame şi sete, boli şi nenorociri. În total au fost ucişi un milion şi jumătate, aproape toţi armenii din Turcia.

La sfârşitul primului război mondial, când Turcia este înfrântă, Tinerii Turci pierd puterea. Noul guvern înfiinţează un tribunal marţial pentru a-i judeca pe cei responsabili de genocid. Dar mulţi scapă peste graniţă; mulţi trăiesc fără griji în alte ţări, în final tribunalul marţial fiind desfiinţat fără să-şi fi atins scopul. Guvernul turc a oprit căutarea celor vinovaţi, inaugurând o politică de tăcere, ajungând până la a nega deschis genocidul.

Spre deosebire de holocaustul evreiesc, recunoscut şi condamnat de către guvernul german, holocaustul armean nu a fost nici recunoscut nici condamnat de către guvernul turc. Singurele care au făcut acest gest au fost anumite organisme internaţionale: Comisia ONU pentru Drepturile Omului, Parlamentul European, parlamentele naţionale ale Rusiei, Bulgariei, Ciprului, Greciei, Libanului, Belgiei, Argentinei, Franţei, Suediei. Victimele genocidului armean sunt comemorate pe 24 aprilie. La 7 octombrie acest an, Papa îl va beatifica pe Ignaţiu Maloyan, Arhiepiscop catolic armean de Mardin, martirizat în 1915 împreună cu credincioşii săi în timpul genocidului.

O ţară cu vocaţie ecumenică

Ecumenismul este pentru Armenia ceva natural, iar vizita Papei ar putea fi un eveniment decisiv pentru viitorul comuniunii dintre Biserici. Arhiepiscopului armean Khajag Barsamian, Primatul Diecezei răsăritene din SUA a Bisericii Apostolice Armene, îi place să vorbească despre “ecumenism” încă din secolul al V-lea, deşi, după cum subliniază chiar el, “marea familie a lui Isus Cristos pe care noi o numim Biserică era atunci un singur trup”.

La mijlocul secolului al V-lea, conducătorii celor trei naţiuni caucaziene, Armenia, Georgia şi Albania, s-au adunat în jurul Sf. Vartan Mamikomeam pentru a-şi apăra credinţa creştină ameninţată de dinastia persană Sassanid. Cuvântul clasic armean pentru străin, aylazgi, nu a fost niciodată folosit referitor la creştinii din alte ţări. În limba armeană modernă este folosit doar referitor la musulmani. Între toate ţările din Caucaz, Armenia a fost cea mai deschisă faţă de ecumenism. În ciuda refuzului ei de a accepta Conciliul de la Calcedon (451), Biserica Armeană a rămas întotdeauna deschisă faţă de idei noi şi a întâmpinat cu bucurie eforturile de reunificare a lumii creştine. În primele secole creştine, cultura din Armenia a fost o fuziune între tradiţiile apusene greco-romane şi cele răsăritene anatole-iraniene. Ţara s-a aflat la răscrucea triburilor migratoare, cu religiile şi culturile lor. Creştinismul a ajuns în Armenia din diferite părţi: din sud-vest, din sud-est şi din vest. Primii misionari în Armenia au venit din Adiabene, Osroene şi Capadochia.

În Evul Mediu şi la începutul epocii moderne, Armenia şi-a menţinut spiritul ecumenic dintr-un alt motiv: după pierderea suveranităţii naţionale în 428 sub imperiul persan, ea a privit spre imperiul bizantin ca fortăreaţa creştinismului. Mai târziu, sub califii musulmani abasizi, poporul înconjurat de musulmani a privit credinţa creştină ca un semn al propriei identităţi.

Un spirit de ecumenism a reapărut în secolul al XVIII-lea, când multe scrieri religioase au fost traduse din latină în armeană. Această tendinţă a continuat în zilele noastre, şi astfel clerul armean nu este străin de conţinutul culturii şi teologiei vestice. În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, vechea tradiţie de a se trimite seminarişti care să îşi aprofundeze studiile în vest a fost reluată.

După încercările de la începutul secolului al XX-lea – genocidul din 1915 şi instaurarea regimului sovietic -, din 1950, preoţii şi studenţii armeni au început încă o dată să studieze în universităţile din Europa şi din America. În anii ’50, Biserica Apostolică Armeană a devenit membră a Consiliului Mondial al Bisericilor şi a Consiliului Naţional Armean al Bisericilor. Conciliul Vatican II, la care au participat şi apostolici armeni ca observatori, a avut un impact pozitiv asupra relaţiilor cu Biserica Romei. Dialogul, care a stagnat timp de mai multe secole, a fost reluat, Catolicosul Vasken I făcându-i o vizită oficială Papa Paul al VI-lea în 1970.

După dizolvarea Uniunii Sovietice, relaţiile dintre Roma şi Biserica Apostolică Armeană s-au îmbunătăţit şi mai mult. În 1996, Papa Ioan Paul al II-lea şi Catolicosul Karekin I au semnat o declaraţie comună. Pentru a întări spiritului de fraternitate între cele două Biserici, la sfârşitul anului 2000, Papa Ioan Paul al II-lea a celebrat oficial la Roma a 1700-a aniversare a încreştinării Armeniei (prima ţară care a adoptat oficial creştinismul ca religie naţională în anul 301). În timpul ceremoniei solemne din Bazilica San Pietro, în prezenţa Catolicosului Karekin al II-lea, moaştele Sf. Grigore Iluminătorul, până atunci păstrate în Napoli, au fost înapoiate Bisericii Apostolice Armene.

Într-un interviu publicat după moartea sa, Catolicosul Karekin I spunea: “de-a lungul istoriei noastre, spiritul de ecumenism nu a lipsit niciodată din experienţa credinţei creştine din Armenia. În diferite perioade ne-am menţinut contactul fratern cu Bisericile Siriacă şi Greacă, cu Bisericile din Alexandria, Antiohia, Cesarea şi Capadiochia, Constantinopol, Georgia şi, înainte de toate – după cruciade – cu Biserica Romano-Catolică. Toate acestea arată că pentru Armenia ecumenismul nu este un fenomen recent, importat de peste graniţă”. Un alt expert în ecumenism, preotul greco-catolic melkit Jean Corbon, care a murit anul acesta, l-a descris pe Karekin I ca “unul dintre cei mai fraterni şi dezinteresaţi slujitori care au contribuit la însufleţirea comuniunii dintre Biserici”.


Aceste informaţii sunt preluate şi traduse de pe situl www.fides.org.

http://www2.bru.ro/papa/armenia/armenia_prezentare.asp

  • 1
  •  

2 Responses to Armenii catolici in Armenia

  1. Krikor Krikorian April 6, 2010 at 5:11 am

    As recomanda celor care viziteaza Venetia sa viziteze neaparat si insula St Lazar,sediul catolocilor Armeni din Venetia . Insula ste cam la 20 minute cu “vaporeto”de Venetia si contine un tezau urias de manuscride di documente pretioase.
    Celor care viziteaza Roma le recomand sa viziteze biserica St Niciola Tolentio (construita in 1612 )pe strada cu acels nume , laga piata Barberini.
    Noi am fost la s slujba intr-o Dumunica si am fost pimiti cu mult respect si prietenie

  2. Cristina April 8, 2010 at 8:36 pm

    St Lazar adica sediul Mechitaristilor..? Pt Mechitaristi ajunge sa merg si in Viena… 🙂