Vartan Martaian

Armenia-Turcia: Protocoalele Globalizarii

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Protocoalele01Cel doua Protocoale negociate de Armenia si Turcia – cel privind stabilirea relatiilor diplomatice si cel referitor la dezvoltarea relatiilor bilaterale – au fost semnate de ministrii de externe ai celor doua tari la Zürich, la termenul stabilit: 10 octombrie 2009. Moment istoric pe calea reconcilierii istorice dintre doua tari si natiuni despartite de un trecut comun singeros. Moment istoric si exemplu de vointa (si bunavointa) politica. Un pas – inca mic, dar important – spre pacea regionala si planetara, un pas spre ingroparea trecutului negru si o privire spre un viitor mai bun, etc., etc.

Da, poate ca, prin prisma recentelor evolutii diplomatice, asa pare relatia armeano-turca privita din exterior si de la distanta. Aprecieri de acest fel pot fi facute in presa si media straina pentru un public care consuma stirea impacarii armeano-turce alaturi de vestile privind schimbarea guvernului din cine stie ce tara africana greu localizabila pe harta pentru cetateanul obisnuit.

Realitatea palpalbila este ca, in ciuda eventualei retificari si intrari in vigoare a celor doua documente diplomatice si a deschiderii granitei si cailor de comunicatie, reconcilierea reala armeano-turca este inca foarte departe.

Inceput ca o initiativa spectaculoasa a presedintelui Serj Sarksian (proaspat ales si vehement contestat de opozitia radicala condusa Levon Ter-Petrosian, cu o pozitie interna si internationala subrezita de ciocnirile singeroase din 1-2 martie 2008 de pe strazile Erevanului), botezat „diplomatie a fotbalului“ (pentru rolul de pretext jucat de meciul de fotbal dintre Armenia si Turcia din septembrie 2008, la care Sarksian l-a invitat pe omologul sau turc, Abdullah Gül, sa asiste impreuna chiar pe stadion), dialogul armeano-turc a fost repede luat sub umbrela marilor puteri. Cel putin aparent. Probabil ca, in realitate, intregul proces al dialogului dintre Erevan si Ankara este rodul globalizarii. Despre negocieri secrete purtate in Elvetia intre diplomati armeni si turci s-a zvonit cu mult inainte de initiativa publica a lui Sarksian. Pe de alta parte, faptul ca presedintele armean lanseaza in mod public initiativa apropierii fata de Turcia tocmai in timpul unei vizite in Rusia poate avea, in subtext diplomatic, un mesaj clar: Moscova stie, este de acord si ne sustine. Despre negocieri ce stim? Ca au fost purtate pe „teren neutru“, in Elvetia. Da, neutru ca localizare, dar deloc neutru ca anturaj. De ce? Pentru ca, daca cineva se indoia de acest lucru, „momentul istoric“ de la Zürich a aratat in modul cel mai limpede ca medierea elvetiana este doar un paravan al „impacarii“ armeano-turce, in realitate discutiile si negocierile dintre Erevan si Ankara purtindu-se cu implicarea directa a Washingtonului si Moscovei, chiar si a Uniunii Europene a carei membra Turcia se straduieste din ce in ce mai insistent sa devina. La semnare au fost de fata, pe linga ministrul de externe si presedintele Consiliului de Ministrii ai tarii gazda, Micheline Calmy-Reetz si Samuel Zbogar, reprezentantii celor trei mari puteri ce patroneaza Grupul de la Minsk al OSCE (insarcinat cu medierea conflictului din Karabagh) si cel al Uniunii Europene: secretarul de stat american, Hillary Clinton, ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, ministrul de externe francez, Bernard Kouchner, si secretarul general al Uniunii Europene, Javier Solana. Asezati in spatele semnatarilor in timpul ceremoniei desfasurate la Universitatea din Zürich, reprezentantii troicii ruso-euro-americane au pozat in patroni ai „reconcilierii“. Si nu avem nici un motiv sa ne indoim de faptul ca poza corespunde realitatiilor din culisele diplomatice. Ba dimpotriva: incidentul care a intirziat cu trei ore ceremonia semnarii confirma paternitatea ruso-euro-americana a Protocoalelor armeano-turce. In urma unor neintelegeri de ultim moment s-a crezut ca semnarea va fi aminata sine die. Jurnalistii prezenti in sala au fost poftiti sa plece si totul parea compromis. Dar iata ca „diplomatia fotbalului“ a fost ajutata, in ultima clipa, de cea „a BMW-ului“ si cea  „a biletelului“. Asezata intr-o limuzina BMW neagra si vorbind simultan la mai multe telefoane, Hillary Clinton a reusit sa-i convinga pe ministrul de externe armean, Eduard Nalbandian, si pe omologul sau turc, Ahmet Davutoglu, sa accepte un compromis si sa nu anuleze semnarea. Presa rusa vorbeste si despre un „biletel“ trimis in acele momente de ministrul de externe rus, Lavrov, lui Nalbandian, (lucru neconfirmat si din surse armenesti, dar cotidianul Komersant sustine ca ar avea o copie a acestuia). +i astfel, eforturile conjugate americano-ruse (la care europenii au asistat mai mult in calitate de spectatori; cine vorbea despre „medierea elvetiana?“) au salvat situatia si au evitat un scandal diplomatic fara precedent.

Ceremonia semnarii, intirziata cu trei ore, a avut loc intr-o atmosfera puternic marcata de agitatia care a precedat-o. Zimbetului diplomatic al omologului sau turc Nalbandian i-a opus o expresie sumbra. Davutoglu s-a dovedit un actor mult mai „flexibil“ decit Nalbandian.

Dar ce s-a intimplat, cu adevarat, la Zürich? Putem raspunde fara teama de a gresi: Protocoalele armeano-turce au fost incalcate inca dinainte de a fi semnate. Si iata de ce:

Dupa ceremonia semnarii, asa dupa cum este uzanta, fiecare semnatar ar fi trebuit sa tina un discurs. Pentru evitarea surprizelor, textele ce urmau a fi rostite de cei doi ministri de externe trebuiau convenite si cunoscute dinainte de diplomati. Dar, in ultimul moment, Nalbandian nu a fost de acord cu anumite „formulari inacceptabile“ din textul ce urma sa fie rostit de Davutoglu, din cauza faptului ca ministrul de externe turc se pregatea sa aminteasca de genocid (sau, mai exact, de insitenta armenilor privind recunoasterea sa internationala). Cu alte cuvinte, Davutoglu se pregatea sa incalce Protocoalele chiar dupa semnarea acestora: se pregatea sa amintesca de una din conditiile prealabile pe care Turcia le-a ridicat mereu in calea stabilirii relatiilor diplomatice normale cu Armenia.

Nalbandian are, insa, toata intelegerea doamnei Clinton: „I-am dat de inteles nu numai ca il intelegem, dar si ca sintem constienti cit ii este de greu, dar ca trebuia facut“, spune secretarul de stat american dupa ce l-a convins sa semneze Protocoalele, fara nici un discurs de final. „Eduard, accepta ceremonia semnarii fara discursuri“, l-ar fi indemnat Lavrov pe Nalbandian in „biletelul“ amintit de presa rusa. Si astfel, Protocoalele au fost semnate, dar, dupa ce si-au dat si scuturat miinile indelung pentru ochii presei, cei doi ministri de externe (si, prin ei, cele doua tari) au parasit sala ceremoniei ca doi oameni certati.

Asadar, Protocoalele nu multumesc pe deplin nici una din parti. Armenii (cu siguranta chiar si cei fruntea tarii) sint nemultumiti ca au fost nevoiti sa recunoasca actuala granita armeano-turca si sa accepte sa discute despre chestiuni istorice dezbatute in comisii, in timp ce turcii sint nemultumiti de marginalizarea din relatiile bilaterale a chestiunii Karabaghului si cea a campaniei armenesti de recunoastere internationala a genocidului. Iata tabloul complet al compromisului: fiecare este nemultumit de cedarea pe care a acceptat, sub constringere, sa o faca. Nimeni nu este (pe deplin) multumit, fiecare considera ca a cedat lucruri esentiale.

Si totusi, cine cistiga cel mai mult? Cu siguranta Armenia. Ea este cea care se sufoca economic si demografic, in timp ce Turcia cunostea o explozie economica si demografica. Oricum, cedarile  de partea armeana nu fac decit sa consfinteasca o stare de fapt. Dar ce pierd armenii in urma Protocoalelor? Pierd dreptul de a spera ceva ce nu erau oricum in stare sa obtina: refacerea Armeniei de la Sèvres. Oricit de frumos ar fi acest vis, tot vis ramine. Numai naivitatea ne-ar putea impinge sa ne hranim cu vise. Da, prin semnarea Protocoalelor Erevanul a cedat dreptul armenilor de a visa. Dar o tara nu prin visare supravietuieste, ci prin pragmatism. Iar tandemul Sarksian-Nalbandian poate fi acuzati de orice, dar nu si de lipsa de pragmatism.

Acum Sarksian si Nalbandian sint acuzati de tradare. Sint acuzati ca au vindut drepturile armenilor. Acuzati ca le-au vindut turcilor Armenia occidentala. Valul condamnarii isi atinge culmea vehementei in Diaspora. Federatia Revolutionara Armeana reuseste sa isi mobilizeze mai bine partizanii peste ocean decit in tara. La Los Angeles se aduna mai multi armeni sa protesteze impotriva Protocoalelor decit se aduna la Erevan. Oare de ce? Or fi mai putin patrioti armenii de la poalele Araratului decit cei californieni? Oare la Los Angeles sau la Buenos Aires se gindeste careva ce cistiga Armenia prin gasirea unui modus vivendi cu Turcia? La Karabagh se gindeste careva? Da, dar prea putini. Se gindesc armenii din Diaspora ca, prin detensionarea relatiei cu turcii, Armenia isi intareste pozitia in fata unui Azerbaidjan care – in acest moment deja – are o armata mult superioara ca numar si inzestrare dobindita gratie petrodolarilor care nu inceteaza sa curga pe conducta Baku-Ceyhan? Da, dar prea putini. Oare nu e reavointa sa-l acuzi de tradare pe Sarksian, unul dintre cei care in anii cei mai crinceni ai razboiului din Karabagh nu au fugit sa-si scape pielea pe alte meleaguri, ci au stat sub bombele azere si au condus rezistenta?

Daca, intr-un final, Protocoalele vor fi adoptate si vor intra in vigoare, vom asista intr-adevar la un moment istoric, iar dupa multi ani de conjuncturi potrivnice Armenia va avea si o sansa reala de intarire a statalitatii sale. Diaspora se gindeste la pierderi, dar cei din tara se gindesc mai ales la cistiguri. Oamenii de afaceri armeni se gindesc deja la perspectivele care li se vor deschide odata cu desferecarea granitei si se arata convinsi ca Armenia va cistiga concurenta economica in care va fi angrenata. Intr-adevar, produsele de larg consum turcesti vor patrunde mai usor pe piata, dar, in acelasi timp, se va ieftini tona de marfa exportata sau importata in sau din Europa. E de asteptat ca in special industria miniera sa beneficieze de investitii straine, investitii descurajate pina acum de izolarea in care inca se afla tara. Oamenii din apropierea granitei cu Turcia se gindesc deja la micul comert transfrontalier care le va face viata putin mai indestulata. Administratorii rusi ai cailor ferate armenesti se gindesc deja la traficul feroviar spre si dinspre Turcia. Acestea ar fi doar citeva avantaje economice. Insa mult mai importante vor fi cele politice: slabirea simpatiei turco-azere, descurajarea retoricii belicoase a Azerbaidjanului, intarirea pozitiei Armeniei la masa negocierilor cu privire la Karabagh, o mai mare libertate de actiune fata de Tbilisi in dosarul drepturilor armenilor din Djavahk, micsorarea dependentei de Moscova (de sub a carei relativa umbrela militara insa Armenia nu are si nu va avea prea curind nici un interes sa iasa).

Toate acestea sint lucruri concrete de care va beneficia o tara reala si un popor viu. Pretul pe care va trebui sa-l plateasca armenii, oriunde s-ar afla ei: sa accepte realitatea pierderii Armeniei occidentale. Armenia occidentala nu mai este armeneasca de aproape un secol. Dar nu din cauza regimului presedintelui Sarksian si nici din cauza negocierii Protocoalelor cu Turcia. Armenia occidentala nu mai este armeneasca din cauza genocidului la care au fost supusi armenii din Imperiul Otoman, din cauza pierderii a doua treimi din populatia sa si din cauza neputintei supravietuitorilor rispiti in Diaspora de a-si recupera tara. Prin semnarea Protocoalelor, Erevanul nu a „vindut“ nimic altceva, decit o simpla iluzie. Dar cum putea sa vinda ceva ce nu avea? Ca nici macar iluzia nu i-a apartinut vreodata. Daca genocidul a fost un fapt istoric real, atunci si urmarile sale sint astazi o realitate. Indiferent de contextul producerii si vinovatia comiterii genocidului, raportul de forte existent astazi intre Armenia si Turcia este urmarea directa a acestei crime. Si nici un guvern de la Erevan, care va urmari interesul tarii pe care o conduce, nu va putea ignora vreodata aceasta realitate. Recunoasterea actualei granite armeano-turce nu este, nicidecum, o preferinta maladiva sau o inclinatie nativa spre tradare a cuiva. Este, pur si simplu, o constringere istorica care este peste putinta armenilor de a o schimba. La Paris sau Los Angeles oricine poate striga „Nu Protocoalelor!“ sau „Serjik, nu trada!“, dar pe teren nimeni nu poate schimba nimic, iar Armenia de astazi va trebui sa traiasca, in continuare, cu mostenirea lasata de neputinta inaintasilor Diasporei de astazi.

Cit despre renuntarea la recunoasterea internationala a genocidului, acuza adusa guvernantilor de la Erevan este lipsita de continut. „Dimensiunea istorica“ de care se pomeneste in Protocoale nu inseamna altceva decit ca diplomatia armeana accepta iesirea din impasul in care a impins-o propunerea din 2005 a primului ministru turc, Recep Tayyip Erdogan, de constituire a unei comisii de istorici care sa stabileasca caracterul genocidar sau nu al exterminarii armenilor din Imperiul Otoman. Pozitia Armeniei conduse de presedintele Kocearian a fost ca genocidul este un fapt istoric stabilit si ca orice noua reexaminare a chestiunii este lipsita de temei. O pozitie corecta si pertinenta. Dar numai din punct de vedere rational si moral. Nu si diplomatic. Ani buni, diplomatia turca s-a ascuns dupa acest pretext si i-a aratat cu degetul pe armenii care, chipurile, s-ar teme de o confruntare pe tarim istoric. Ceea ce ar fi, chipurile, dovada lipsei de fundament a „alegatiilor“ armenesti cu privire la genocid. Acceptind crearea unei (sub)comisii, chiar si de istorici (dar nu oricum, ci in cadrul unui document diplomatic complex), guvernarea de astazi de la Erevan insista asupra faptului istoric incontestabil al genocidului si sustine ca vehiculata comisie va trebui sa lamureasca unele aspecte de detaliu ale desfasurarii genocidului. In fond, armenii nu au nimic de ascuns. In schimb, turcii vor sa acopere o crima in masa pentru musamalizarea careia ar trebui sa fabrice dovezi. Oricum, Ankara a semnat Protocoalele in ciuda faptului ca atit presedintele Sarksian, cit si ministrul de externe Nalbandian au repetat cu fiecare ocazie ca nici nu se pune problema rescrierii istoriei si ca recunoasterea internationala a genocidului nu numai ca ramine o prioritate a politicii externe a Erevanului, dar si este necesara asigurarii securitatii Armeniei.

Unul din paradoxurile Protocoalelor armeano-turce este faptul ca „normalizarea“ se face fara „impacare“. Intr-adevar, daca ne gindim la stabilirea relatiilor diplomatice si la deschiderea granitei, avem in fata elemente ale „normalizarii“. Dar care sint elementele „impacarii“, ale „reconcilierii“? Vizitele prezidentiale din cadrul „diplomatiei fotbalului“? Acelea sint doar pretexte diplomatice. In rest, nimic nu se schimba. Pe tot parcursul negocierilor, dupa publicarea Protocoalelor, inainte de semnarea acestora, chiar si dupa semnare, retorica liderilor turci a ramas aceeasi: nu „normalizarii“ pina la rezolvarea conflictului din Karabagh, evident in favoarea Azerbaidjanului. Cit despre genocid, Turcia nu a slabit deloc presiunea de lobbying pe care o face la Washington impotriva adoptarii in Congres a rezolutiei genocidului. Ba dimpotriva: Ankara spera ca, facind gesturi de normalizare a relatiilor sale cu Erevanul, va trage covorul de sub picioarele armeano-americanilor si a partizanilor recunoasterii de catre Congres a genocidului. Mai mult, Turcia spera ca Armenia insasi sa taca sau macar sa vorbeasca mai in soapta despre chestiunea genocidului. Asadar, Protocoalele armeano-turce nu sint nicidecum un semn ca puterea de la Ankara s-ar pregati sa isi revizuiasca politica fata de „chestiunea armeana“. Dimpotriva, spera sa scape ieftin, doar cu stabilirea relatiilor diplomatice si cu deschiderea granitei. Adica fara sa cedeze aproape nimic: inchiderea frontierei turco-armene este o incalcare a regulilor Organizatiei Mondiale a Comertului din care atit Turcia, cit si Armenia fac parte. Asadar, Turcia avea obligatia sa deschida frontiera fara sa faca din acest lucru o moneda de schimb. Dar cine sa fi constrins Ankara sa-si respecte obligatiile internationale? De incalcarea drepturilor omului in timpul invaziei din Cipru, de violarea conventiilor internationale privind tratamentul prizonierilor de razboi isi mai aminteste cineva? Doar grecii!

Si totusi, vazind si stiind bine ca nici Diaspora si nici Erevanul nu au de gind sa renunte la reclamarea recunoasterii internationale a genocidului, vazind si stiind bine ca Sarksian nu lasa sa se inteleaga ca ar avea de gind sa cedeze nimic in plus la masa negocierilor privind Karabaghul, atunci ce a determinat Turcia sa accepte incheierea unor Protocoale care contravin aproape pe de-a-ntregul retoricii sale oficiale? Ne putem gindi ca nu numai Armenia, dar si Turcia este prinsa in conjunctura creata de relatia ruso-euro-americana si, supusa unor presiuni, nevoita sa isi reconsidere prioritatile.

Tinind cont de raportul de forte dintre Armenia si Turcia, in anii ‘70 ai veacului trecut probabil ca Armenia si Karabaghul ar fi suferit soarta Ciprului. Sa nu uitam de planul de intervetie in conflictul din Karabagh si invadare a Armeniei pus la punct de Turcia in 1993, in ipoteza ca la Moscova presedintele Eltin ar fi fost rasturnat si puterea ar fi fost preluata de partida condusa de cecenul Hasbulatov care ar fi dat lumina verde pentru interventia turceasca. In 16 ani lumea s-a schimbat, iar Armenia se afla – caz rar in istoria noastra – intr-o conjuctura favorabila. Dupa cum putem constata, pe linga dependenta economica reciproca, globalizarea aduce si o dependenta politica. Dependenta ce se dovedeste a fi in avantajul statelor mici in relatiile lor cu marile capitale. Ceremonia semnarii de la Zürich este, la modul cel mai evident, rodul  globalizarii. Globalizare de care Erevanul a aratat ca are inteligenta sa profite.

  •  
  •  

2 Responses to Armenia-Turcia: Protocoalele Globalizarii