Vartan Martaian

Armenia-Turcia: Despre protocoale si termen „rezonabil“

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

In timp ce Protocoalele armeano-turce (cel cu privire la stabilirea relatiilor diplomatice si cel privind dezvoltarea relatiilor bilaterale) zac în mapele legiuitorilor de la Ankara si Erevan în asteptarea unei incerte ratificari (opozitia nationalistilor este foarte puternica în parlamentul turc, iar Erevanul a dat de înteles ca nu va supune la vot ratificarea Protocoalelor înainte ca acestea sa fie deja ratificate de Ankara), ele au avut, totusi, un efect vizibil: au iritat Azerbaidjanul, atît la vîrf cît si în popor. Ca raspuns la semnarea Protocoalelor (Zürich, 10 octombrie), drapelele turcesti au fost scoase din locurile publice din Azerbaidjan (inclusiv de la cimitirul celor cazuti în razboiul din Karabagh), iar de la Baku au rasunat la adresa Turciei amenintari voalate cu privire la sanctiuni energetice. Pe cît de sonora era proclamarea afinitatii turco-azere, pe atît de mare se dovedeste a fi, acum, dezamagirea azerilor fata de Turcia. Guvernantii de la Baku se simt tradati de Ankara care, cel putin în termeni diplomatici, se pare ca a renuntat la sprijinul total si neconditionat acordat Azerbaidjanului în chestiunea Karabaghului. Ankara a negociat cu Erevanul eliminarea a tocmai ceea ce era principala si cea mai concreta actiune de sprijinire a Azerbaidjanului împotriva Armeniei: blocarea granitei turco-armene.

Nu stim daca anuntarea încheierii Protocoalelor armeano-turce a fost si pentru guvernantii azeri o surpriza la fel de mare ca pentru marele public. Stim doar ca nimic din retorica oficiala a Ankarei nu lasa sa se întrezareasca faptul ca Turcia va renunta la conditiile prealabile ridicate în fata stabilirii relatiilor cu Armenia: rezolvarea chestiunii Karabaghului în favoarea Azerbaidjanului si renuntarea armenilor la campania privind recunoasterea internationala a genocidului din 1915. Chiar si dupa anuntarea convenirii Protocoalelor, retorica Ankarei a ramas aceeasi pîna la semnarea documentelor diplomatice la Zürich. Ba chiar si dupa aceea.

Oricum, nu avem nici un motiv sa credem ca între Turcia si Azerbaidjan se va instala o animozitate de durata. Cel mai probabil este doar o etapa, dupa care relatia turco-azera nu va fi mai putin strînsa, ci doar ceva mai pragmatica: va prima interesul propriu.

Oficialii turci s-au grabit sa-i dea (pentru a cîta oara) asigurari Azerbaidjanului ca între cele doua capitale (si popoare) nimic nu se schimba: „Declaram deschis ca integritatea teritoriala a Azerbaidjanului este pentru noi la fel de pretioasa ca cea a Turciei“, a declarat ministrul de externe turc, Ahmet Davutoglu, pentru agentia de stiri azera. „Noi consideram ca teritoriile azere sînt ocupate si vom continua lupta pentru eliberarea lor. Noi credem ca aceste Protocoale pot da un elan acestui proces“, a spus Ahmet Davutoglu.

Asadar, dincolo de aparenta animozitate turco-azera de dupa semnarea Protocoalelor armeano-turce de la Zürich, Turcia nu intentioneaza sa-si reduca sprijinul diplomatic (si nu numai) acordat Azerbaidjanului în chestiunea Karabaghului. Ba dimpotriva: asa cum spera ca „normalizarea“ relatiilor sale cu Armenia sa traga covorul de sub picioarele lobby-ului armeano-american (ce sustine recunoasterea genocidului în Congresul Statelor Unite), tot asa spera ca aceeasi „normalizare“ sa-i deschida poarta Grupului de la Minsk al OSCE. Intr-adevar, daca în Cipru a preluat controlul printr-o invazie militara, Turcia spera sa devina o putere dominanta în Caucazul de Sud prin greutatea sa diplomatica. Cu alte cuvinte, ceea ce cu peste treizeci de ani în urma obtinea prin forta, sa obtina astazi prin diplomatie. Dar Turcia este membra a Grupului de la Minsk! Da, este, dar, în realitate, doar tripla copresedintie ruso-franco-americana a Grupului are un cuvînt de spus si este singura care mediaza conflictul armeano-azer. Ceea ce urmareste Turcia de multa vreme este sa obtina rolul de mediator efectiv/activ, si nu unul formal pe care il ofera actuala sa pozitie în cadrul Grupului. Si, de vreme ce pozitia marilor puteri mediatoare ale Grupului de la Minsk este, pe de o parte, ca formatul negocierilor trebuie mentinut asa cum este, iar de cealalta parte ca „normalizarea“ armeano-turca si negocierile cu privire la Karabagh sînt doua procese separate si nu se conditioneaza reciproc, Turcia a cautat si cauta cai ocolitoare care sa-i asigure un statut de mediator. Platforma pentru stabilitate în Caucaz, lansata de Turcia dupa razboiul din Osetia de Sud, este initiativa cea mai vizibila în acest sens. Pentru a-si atinge tinta, Ankara este gata sa curteze Moscova, peste capul Washingtonului sau al Uniunii Europene. Aceeasi Moscova care, prin declaratia tripartita ruso-armeano-azera de la Meindorf, reafirma soliditatea formatului de negociere al Grupului de la Minsk si excludea orice alt amestec (asadar, inclusiv turcesc) în procesul de negociere.

Si totusi, în ciuda tuturor eforturilor sale, Ankara nu are prea mari sanse de reusita. Din cîte putem constata, Erevanul are întelegerea marilor puteri atît în ceea ce priveste respingerea oricarei medieri sau implicari turcesti în chestiunea Karabaghului, cît si în ceea ce priveste distinctia clara între negocierile armeano-azere si cele armeano-turce, între discutiile pentru pace în Karabagh si discutiile în vederea „normalizarii“ relatiilor armeano-turce. Interpelat la Erevan despre aspiratia Turciei de a deveni cel de-al patrulea copresedinte al Grupului de la Minsk si încercarile ei de a lega stabilirea relatiilor cu Armenia de chestiunea Karabaghului, mnistrul de externe armean, Eduard Nalbandian, a raspuns: „Turcii pot face aceste încercari, dar cine le va lega? Cine le va permite sa le lege? Nici Armenia, nici Karabaghul, si nici comunitatea internationala, mai ales copresedintii [Grupului de la Minsk].“

Intre timp, Turcia taraganeaza ratificarea Protocoalelor, în încercarea evidenta si declarata de a contsrînge Armenia sa adopte o pozitie concesiva la masa negocierilor cu Azerbaidjanul: „Publicul este constient ca nu va fi luata nici o masura cel putin cîta vreme nu exista progres în chestiunea Karabaghului“, adeclarat ministrul de externe turc în fata parlamentului. Iar un alt diplomat turc ar fi declarat ca „Cine stie, poata ca frontierele Armeniei cu Turcia si Azerbaidjanul vor fi deschise simultan“. Mesajul Ankarei este, asadar, destul de limpede.

Dar si cel al Erevanului: potrivit purtatorului de cuvînt al ministerului armean de externe, „nici o negociere armeano-turca“ nu va mai fi purtata înainte de ratificarea Protocoalelor, întrucît „potrivit timing-ului atasat Protocoalelor, urmatorul pas este ratificarea“. „Acum asteptam ratificarea“. Da, dar asteptarea nu trebuie sa se lungeasca prea mult, de vreme ce toate partile, mai ales diplomatii marilor capitale sub ale caror auspicii a avut loc ceremonia semnarii de la Zürich, au vorbit despre un „termen rezonabil“ pentru ratificare.

Si ce termen poate fi mai „rezonabil“ decît data de 24 aprilie (zi a comemorarii genocidului armean), ce actioneaza ca un clichet, producînd cicluri/termene fixe, de un an, în triughiul relatiilor armeano-turco-americane? Spectrul recunoasterii genocidului în Congres si în discursul anual al presedintelui american a determinat anuntarea, în 23 aprilie trecut, a „foii de parcurs“ a normalizarii relatiilor armeano-turce. Anuntarea „foii de parcurs“ i-a oferit lui Barack Obama – dupa ferme si raspicate promisiuni electorale – scuza si pretextul evitarii cuvîntului G („genocid“) în mesajul sau. Si e foarte probabil ca acelasi fenomen sa se produca si în 2010: ce altceva sa ofere Ankara în schimbul tacerii Washingtonului, daca nu ratificarea Protocoalelor?

Si vom avea, pîna la urma, o „normalizare“ de ochii si gura lumii. Sau nu vom avea nimic.

  •  
  •