Vartan Martaian

Armenia-Turcia: Despre „sinceritate“

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Cele două protocoale diplomatice armeano-turce – cel cu privire la stabilirea relaţiilor diplomatice şi cel referitor la dezvoltarea relaţiilor bilaterale – au în faţă o soartă pe atît de incertă, pe cît de mare este frămîntarea pe care au generat-o. Concepute în secret, prin îndelungate negocieri purtate la adăpost de ochii lumii şi gura presei, semnate anul trecut pe 10 octombrie şi aflate astăzi în aşteptarea ratificării din partea parlamentelor de la Erevan şi Ankara, protocoalele vor avea o naştere mult mai grea decît se putea bănui cu cîteva luni în urmă. Dacă se vor mai naşte vreodată!

Principalul aspect ce atrage atenţia este faptul că cele două documente au fost supuse dezbaterii publice, în perspectiva unei ratificări parlamentare. Acest fapt dovedeşte adîncul conflict armeano-turc şi, în consecinţă, teama celor două guverne de a-şi asuma responsabilitatea deplină a „normalizării“ relaţiilor. Atît la Erevan, cît şi la Ankara, cei din vîrful puterii au preferat să-i lase pe „aleşii poporului“ să decidă, ca scuză în faţa eventualelor acuzaţii de trădare a interesului naţional.

Tensiunea a răbufnit chiar înainte de ceremonia semnării de la Zürich, cînd nemulţumirea ministrului de externe armean, Eduard Nalbandian, faţă de detaliile declaraţiei ce urma să fie făcută după semnare de partea turcă, era cît pe ce să anuleze evenimentul. Eveniment care, pe cît de „istoric“ a fost considerat atunci, pe atît de nul tinde să devină astăzi, cînd se vede că textul de „compromis“ al protocoalelor nu mulţumeşte îndeajuns nici una din părţi.

Animozitatea armeano-turcă are, astăzi, două componente: istoria comună şi conflictul din Karabagh. Istoria comună înseamnă: genocid şi frontiere. Genocid, adică: pe de o parte, revendicările armeneşti privind recunoaşterea internaţională (inclusiv de către Ankara) a genocidului, iar de cealaltă parte negaţionismul total al statului turc. Frontiere, adică: revendicările armeneşti privind aplicarea arbitrajului preşedintelui american Woodrow Wilson (care a stabilit graniţa armeano-turcă) şi a tratatului de la Sèvres. Iar Karabagh înseamnă susţinerea necondiţionată acordată de Turcia Azerbaidjanului, în virtutea identităţii comune şi a conceptului „o naţiune, două state“.

Ankara este cea care a refuzat stabilirea relaţiilor diplomatice cu Erevanul şi tot ea a închis frontiera comună. Condiţiile prealabile ridicate de Turcia oricărei îmbunătăţiri („normalizări“) a relaţiilor sale cu Armenia au fost, în toată perioada scursă de la destrămarea URSS, renunţarea din partea Erevanului la „alegaţiile“ privind „pretinsul genocid“, recunoaşterea frontierelor actuale şi, în plus, renunţarea la Karabagh. De cealaltă parte, Erevanul a susţinut mereu că este gata să stabilească relaţii (diplomatice, politice, economice) cu Ankara fără condiţii prealabile. Şi iată că, în plină încremenire a poziţiilor celor două părţi, negocierile secrete au produs două documente diplomatice ale căror texte contravin mai ales retoricii oficiale turceşti. Adică ele nu amintesc de nici o condiţie prealabilă ridicată de Ankara: nu amintesc nici de renunţarea la recunoaşterea internaţională a genocidului, ci doar de o comisie a „dimensiunii istorice“, vorbesc de recunoaşterea frontierei, dar nu menţionează tratatele de la Kars sau Moscova, nu amintesc nici de rezolvarea conflictului din Karabagh, ci doar de respectarea integrităţii teritoriale a statelor, fără referire directă la Azerbaidjan. În aceste condiţii, interpretarea diametral opusă a apărut chiar din ziua semnării de la Zürich, cînd, adresîndu-se naţiunii, preşedintele Serj Sarksian a respins interpretarea turcă ce vrea să vadă o comisie de istorici care să dezbată chestiunea genocidului şi vrea să citească, tot printre rînduri, referiri la tratatul de la Kars.

Ciudăţenia frapantă a „normalizării“ armeano-turce vine mai ales din discrepanţa dintre retorica oficială a Ankarei şi conţinutul celor două documente. Turcia nu a renunţat nici un moment la insistenţa asupra bine cunoscutelor sale condiţii prealabile, dar totuşi a semnat protocoalele. Pentru că, după cum s-a putut vedea mai tîrziu, diplomaţia turcă speră să poată forţa interpretarea lor.

Mai mult chiar decît interpretarea, anevoioasă se dovedeşte a fi ratificarea protocoalelor. Încă din octombrie Ankara a trimis protocoalele în parlament, unde au rămas blocate. La rîndul său, Erevanul a afirmat răspicat că majoritatea parlamentară a Partidului Republican – ce îl sprijină pe preşedintele Sarksian – va vota ratificarea protocoalelor, dar acestea vor fi trimise Adunării Naţionale doar după ratificarea turcă. Erevanul îşi justifică această poziţie prin faptul că este rîndul Ankarei să-şi dovedească bunele intenţii, de vreme ce Turcia este cea care a refuzat stabilirea relaţiilor diplomatice cu Armenia, ea a închis graniţa comună şi tot ea a formulat condiţii prealabile oricărei „normalizări“. Între timp, acuzat de trădare a interesului naţional, preşedintele Sarksian i-a cerut Curţii Constituţionale să-şi exprime părerea privind constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea, din perspectivă armenească, a textului protocoalelor.

În aşteptarea ratificării, liderii de la Ankara caută să facă presiuni asupra Armeniei, în special în chestiunea Karabaghului. Cedînd insistenţelor Azerbaidjanului (ce s-a simţit „trădat“ de Ankara după anunţata „normalizare“ armeano-turcă), Turcia şi-a înăsprit poziţia privind condiţionarea relaţiilor cu Armenia de rezolvarea conflictului din Karabagh. În decembrie primul ministru turc, Recep Tayyip Erdogan, a insistat asupra acestui lucru la Washington, dar răspunsul american a fost negativ. Apoi, premierul turc a căutat înţelegere la Moscova (12-13 ianuarie), unde s-a întîlnit cu primul ministru Putin. „Primim cu mult optimist propunerile turce privind normalizarea relaţiilor turco-armene“, a spus Vladimir Putin, pentru care „fiecare din aceste probleme ‚relaţiile armeano-turce şi chestiunea Karabaghuluiƒ sînt dificil de rezolvat separat, iar dacă le abordăm în bloc perspectivele rezolvării lor se depărtează în mod automat“. Aşadar, răspunsul Moscovei a fost tot negativ. O poziţie întărită şi de ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, care, cu ocazia vizitei pe care a făcut-o la Erevan (13-14 ianuarie, chiar în timp ce Erdogan se afla la Moscova – pură coincidenţă, după cum a declarat chiar Lavrov), s-a exprimat mult mai tranşant: „Noi nu vedem nici o legătură între normalizarea relaţiilor armeano-turce şi reglementarea chestiunii Karabaghului, legarea acestor chestiuni în mod artificial nu este corectă. Ambele procese au nevoie de sprijin, iar ridicarea de condiţii artificiale nu este corectă“.

Premierul turc Erdogan a auzit la Washington şi Moscova acelaşi lucru pe care diplomaţii americani, ruşi şi europeni l-au tot repetat: „normalizarea“ armeano-turcă şi negocierile cu privire la Karabagh sînt două proces separate ce nu se condiţionează reciproc.

Este aproape evident faptul că Ankara a cedat presiunii Azerbaidjanului şi foloseşte astăzi protocoalele ca să obţină concesii în chestiunea Karabaghului. Retorica oficialilor turci din ultimele două luni lasă loc de puţine interpretări diferite. Fără insistenţa Azerbaidjanului este de presupus că nici opoziţia naţionaliştilor turci nu ar fi atît de puternică. Atît la Baku, cît şi în cercurile naţionaliste din Turcia, „normalizarea“ relaţiilor cu Armenia este privită ca o trădare a fraţilor azeri. Azeri care, pe lîngă afinitatea naţională cu turcii, dispun şi de uriaşe resurse de petrol şi gaze. La un moment dat, cînd „normalizarea“ armeano-turcă abia începuse să fie subiect de actualitate, iritat, preşedintele Azerbaidjanului, Ilham Aliev, a ameninţat Turcia cu excluderea din traseul exportului de hidrocarburi. Mai mult retorice, decît calculate, ameninţările liderilor de la Baku au dat rezultat: astăzi Ankara a revenit – deschis, fără artificii de limbaj diplomatic – la condiţia prealabilă a rezolvării conflictului din Karabagh, în ciuda spiritului negocierilor mediate (oficial) de Elveţia şi literei protocoalelor.

Între timp, pe 12 ianuarie, Curtea Constituţională a Armeniei s-a pronunţat: „obligaţiile prevăzute în protocoale corespund Constituţiei Republicii Armenia“. Întrucît, potrivit aceleiaşi Curţi, aceste obligaţii sînt strict „reciproce“ şi „au un caracter exclusiv bilateral“. Mai mult, Curtea dă şi un îndrumar de interpretare a protocoalelor: „tratatele internaţionale pot avea valoare juridică pentru Republica Armenia doar^ avînd în vedere valabilitatea lor din perspectiva dreptului internaţional“. Cu alte cuvinte, Curtea Constituţională a Armeniei îi dă preşedintelui Sarksian ceea ce acesta avea nevoie: cale liberă spre ratificarea protocoalelor, cu sublinierea faptului că acestea nu se referă la cedarea Karabaghului (adică nu fac trimitere la integritatea teritorială a Azerbaidjanului, fiind „exclusiv bilaterale“) şi nici la recunoaşterea explicită a frontierei armeano-turce de astăzi (întrucît nu au fost numite acele tratate care au „valabilitate din perspectiva dreptului internaţional“). Mai mult, Curtea risipeşte şi speculaţiile cu privire la genocid, spunînd că protocoalele „nu pot fi interpretate de aşa manieră încît să contravină^ cerinţelor punctului 11 al proclamaţiei de independenţă“ din 23 august 1990, punct care spune că Armenia urmăreşte recunoaşterea internaţională a genocidului armean „din Turcia otomană şi Armenia occidentală“.

Verdictul Curţii este, aşadar, clar: protocoalele sînt „constituţionale“, pot fi trimise în parlament spre ratificare, dar nu pot fi interpretate abuziv şi invocate de partea turcă pentru tranşarea chestiunii Karabaghului sau cea a genocidului. Dar, pentru ministerul de externe turc, verdictul Curţii Constituţionale a Armeniei ar cuprinde „condiţii prealabile şi dispoziţii restrictive ce aduc atingere literei şi spiritului protocoalelor“. Faptul că nemulţumirea Ankarei faţă de recomandările Curţii vine într-un comunicat dat publicităţii la şase zile după verdict, a fost interpretat unanim la Erevan drept o dovadă a strădaniilor diplomaţiei turce de a bloca ratificarea protocoalelor, sub orice pretext, după ce la Washington şi Moscova premierul Erdogan nu a obţinut ce a vrut. După comunicatul Ankarei, miniştrii de externe armean şi turc, Eduard Nalbandian şi Ahmet Davutoglu, au avut o convorbire telefonică tensionată, în care Davutoglu i-ar fi cerut explicaţii lui Nalbandian, iar acesta din urmă ar fi replicat că partea turcă ridică „pretexte artificiale“. Oricum, manevra Ankarei este una de anvergură, de vreme ce a făcut uz de toate mijloacele diplomatice pentru a-i convinge pe „patronii“ protocoalelor, în special pe cei de la Washington, că Armenia şi-ar încălca obligaţiile. Secretarul de stat, doamna Hillary Clinton, a fost principala ţintă a insistenţelor lui Ahmet Davutoglu. Dar fără rezultat: „Considerăm decizia Curţii drept o etapă pozitivă în procesul de ratificare a protocoalelor de normalizare dintre Turcia şi Armenia“, a declarat secretarul de stat adjunct, Philip Gordon, pentru care „această decizie autorizează protocoalele, aşa cum au fost negociate şi semnate, pentru a fi înaintate spre ratificare parlamentară şi nu pare să le limiteze sau să le califice în vreun fel“. Şi totuşi, diplomaţia turcă nu renunţă şi, potrivit presei turce, îi cere Erevanului garanţii juridice scrise, fără de care nu va ratifica protocoalele. Ministrul de externe Davutoglu merge mai departe şi, într-un interviu televizat, avertizează că eventuala discutare în Congresul american a rezoluţiei genocidului va compromite „apropierea“ turco-armeană.

Deşi, după cum au decurs lucrurile pînă acum, nimeni nu mai poate vorbi de „apropiere“. Ba dimpotrivă, asistăm la un adevărat război al protocoalelor. Şi iarăşi Hillary Clinton se implică personal pentru resuscitarea „normalizării“ armeano-turce, aşa cum a mai făcut-o şi pe 10 octombrie la Zürich. De această dată profitînd de conferinţa de la Londra pe tema Afganistanului (28 ianuarie), secretarul de stat americam s-a întîlnit cu miniştrii de externe armean şi turc care, la rîndul lor, au avut şi o scurtă întîlnire bilaterală. După care, într-o conferinţă de presă, ministrul de externe turc, Ahmet Davutoglu, a spus, printre altele, că „am avut o întîlnire foarte sinceră cu domnul Nalbandian“. De unde putem înţelege că nu a fost nici „amicală“, nici „constructivă“, nici măcar „utilă“.

Iată, aşadar, că procesul „normalizării“ armeano-turce a intrat în etapa „sincerităţii“. Dar bine drămuite.

  •  
  •  

2 Responses to Armenia-Turcia: Despre „sinceritate“