Vartan Martaian

ARMENIA / RETROSPECTIVĂ 2016 (2)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Anul 2015, anul centenarului Genocidului Armean, părea că va aduce, printre altele, și o cotitură decisivă în planul recunoașterii europene a crimei comise de Turcia otomană. Îndeosebi după rezo­luția Parlamentului European din 15 aprilie 2015 care, pe lângă Turcia, îndemna implicit și țările europene să urmeze exemplul parlamentarilor europeni și să recunoască faptul istoric al exterminării armenilor, așteptă­rile erau mari (iar aici trebuie să-i mulțumim încă o dată europarlamentarului român Cristian Pre­da, un susținător ferm și prin­ci­pial al datoriei morale a Europei privind recunoașterea genocidului, cel care, din partea Grupului Popularilor Europeni, a redactat tex­tul rezoluției). Părea că pe 24 aprilie 2015 Bundestagul german va adopta fără probleme o rezo­luție de recunoaștere a Genocidului Armean, mai ales du­pă ce ministrul de extrene Frank-Walter Steinmeyer spunea că „cele întâmplate în 1915, violența, cruzimea, ororile și masacrele pot fi numite într-un cuvânt, «genocid»”, după ce președintele Joachim Gauck recunoaștea „o coresponsabilitate și chiar, poten­țial, o complicitate [a Germaniei] în Genocidul Armenilor”, iar cu numai patru zile înainte de mult așteptatul vot purtătorul de cuvânt al cancelarului Angela Merkel declara că guvernul german (care până atunci se ferise să folosească termenul de „genocid”) va susține adoptarea rezoluției în Bundestag. Și totuși, surpriză: pe 24 aprilie 2015 Bundestagul dezbate tema, toți vorbitorii recunosc și condamnă genocidul, dar, din motive „procedurale”, Bundestagul amână votul pe termen nedefinit. Și, surpriză după surpriză, pe 2 iunie 2016, când puțini mai sperau, legislativul german adoptă rezoluția ce spune, printre altele, că soarta armenilor otomani „este un exemplu de exterminare în masă, purificare etnică, deportare și, da, genocid”, că „Bundestagul regretă rolul nefast al Reichului ca aliat al Imperiului Otoman care, în ciu­da informațiilor fără echivoc ale politicienilor și misionarilor germani, nu a întreprins nimic pentru oprirea acestei crime împotriva umanității” și că „Bundestagul admite responsa­bilitatea istorică a Germaniei”. Formulările clare ale rezoluției sunt oarecum umbrite de amânarea adoptării până în 2016 când subiectul Genocidului Armean nu mai este nici pe departe atât de actual ca în 2015, când toată presa era cu ochii pe Centenar. Evident că altul ar fi fost impactul știrii că „locomotiva Europei” recunoaște Genocidul Armean în 2015, când ar fi fost în centrul atenției presei internaționale, și altul a fost impactul în 2016, când recunoașterea în sine a fost mai mult o știre de interes armenesc (nici acela foarte entuziast), iar presa internațională nu s-a oprit atât asupra recunoașterii în sine, cât asupra reacției turcești, reacție ce a făcut mai multă reclamă evenimentului decât au făcut (și ar fi putut face) armenii. Într-adevăr, răspunsul Ankarei a fost în obișnuita-i notă furibundă: ambasadorul turc la Berlin este rechemat, parlamentarilor germani li se interzice vizita la trupele germane staționate la baza aeriană de la Incirlik, amenin­țarea cu renunțarea la Europa ori la acordul privind refugiații din Siria (încheiat în martie 2016), iar potrivit președintelui Recep Tayyip Erdogan Germania trebuie „mai întâi să răspundă pentru Holocaust, iar apoi pentru 100.000 de oameni uciși în Namibia”. Nu are rost să insistăm prea mult asupra deja obișnuitelor acuze și amenințări oficiale ale Ankarei la adresa Berlinului, la care toată lumea se aștepta și pe care Angela Merkel le-a calificat drept „de neînțeles”. Însă merită să ne oprim puțin asupra cazului celor 11 parlamentari de origine turcă (dintre care 7 sunt femei) din Bundestag care, în ciuda tuturor presiunilor, au votat cu toții în favoarea recunoașterii genocidului. Aceștia au primit numeroase amenințări cu moartea după ce președintele Erdogan, vorbind la Universitatea  Sabahattin Zain din Istanbul, a spus că „sângele lor ar trebui testat într-un laborator” pentru turcitate. „Sângele lor este im­pur și noi știm ai cui purtători de cuvânt sunt ei”, a spus Erdogan. „Ei sunt brațul lung al separatiștilor instalați în Germania”. Ministerul de externe german i-a avertizat pe parlamentarii de origine turcă să nu călătorească în Turcia, iar cei 11 au primit pro­tecție din partea poliției. Özcan Mutlu, parlamentar al verzilor și critic al lui Erdogan, etichetat de oficialii și presa turcă drept „trădător” sau „așa-zis turc”, s-a arătat „serios îngrijorat”, întrucât niciodată nu a mai cunoscut „un ase­mnea nivel” al amenințărilor și se poate aștepta ca vreun naționalist extremist să creadă că „liderul le-a dat ordin” de asasinat. La fel și Cem Özdemir, tot din par­tea verzilor și vechi avocat al recunoașterii genocidului, s-a ară­tat la rândul său îngrijorat de ipo­teza „justiției în stradă”. Iar pentru Aydan Özoguz, parlamentară din partea social-democraților, „Erdogan trebuie să înțe­lea­gă că nu suntem o extensie a Turciei”. Un exemplu de principialitate.

Vartan MARTAIAN

  •  
  •