Vartan Martaian

ARMENIA / RETROSPECTIVĂ 2016 (1)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

Anul 2016 s-a conturat ca un an de referință în isto­ria modernă a Armeniei: 1918 cu bătăliile de la Sarta­rapat, Karakilisa și Baș-Aparan, 1992-1994 cu primul război din Karabagh și 2016 cu al său al doilea război din Karabagh, cunoscut drept războiul din aprilie sau răz­boiul de patru zile sunt reperele de egală valoare ale renașterii Armeniei după genocid. Nu gre­șim cu nimic punând pe același plan însemnătatea bătăliilor din 1918 – ce au dus la proclamarea primei Republici a Armeniei, fără de care nici Armenia sovietică și nici cea de a treia republică nu ar fi existat –, primul război din Karabagh – care a smuls provincia armenească de sub oprimarea azeră și a întărit noua republică independentă – și războiul de patru zile – care a consolidat izbânda din 1992-1994. Pentru că, la o privire atentă asupra istoriei și a consecințelor eventualelor evoluții militare, ve­dem limpede că Armenia nu are decât o opțiune de supraviețuire: să nu piardă nici măcar o dată pe cîmpul de luptă. Dezechilibrul numeric și material dintre Armenia și vecinii săi ostili nu îi permi­te luxul nici unei bătălii pier­­dute. Este o iluzie ipoteza că Armenia ar supraviețui ca stat în eventualitatea pierderii Karabaghului. Geografia, raportul de forțe din regiune și puterea de foc a armatelor contemporane spun limpede că ar deveni mai degrabă un soi de rezervație la bunul plac al vecinilor turco-azeri care doar ar aștepta – cu și mai mare nerăbdare decât o fac acum –  momentul istoric propice pentru a o șterge de pe hartă.

Așadar, în noaptea de 1 spre 2 aprilie lansează un atac surpriză asupra pozițiilor armenești din Karabagh pe trei direcții principale: nord, centru și sud. Centrul, segmentul frontului cel mai apropiat de Stepanakert și având cea mai mare însemnătate strategică și tactică, rezistă cu succes atacului masiv al tancurilor azere. Însă, având de partea lor avantajul surprizei, azerii înregistrează inițial succese locale în nord și în sud, armenii reușind mai apoi să recupereze mare par­te din  pozițiile pierdute. La înce­tarea focului, intrată în vigoare în ziua de 5 aprilie la prânz, între 500 și 800 de hectare (în funcție de sursă) rămân în mâna azerilor, din care cel mai însemnat punct este dealul Lele-tepe din sud. Iată doar câteva fațete de reținut ale războiului de patru zile:
1) partea armeană are o atitudine deschisă și publică oficial numele a 88 de soldați și 4 civili care și-au pierdut viața, în timp ce regimul de la Baku considerate pierderile drept secret de stat și susține în mod oficial că a pierdut doar 31 de oameni, ci­fră contestată de toți analiștii; siteul de opoziție azer MeydanTV identifică 94 de soldați azeri uciși; pierderile de tehnică blindată ale armenilor se ridică la 14 tancuri, în timp ce ale azerilor sunt apreciate a fi sensibil mai mari; azerii pierd și 2 elicoptere de atac Mi-24; 2) azerii folosesc toate mijloacele de artilerie de care dispun, inclusiv devastatoarele baterii de rachete Smerci și TOS; azerii lansează circa 30.000 de obuze de peste 120 mm și 1.500 de rachete Grad; totuși, se pare că distrugerile pro­vocate de artileria azeră au puțină însemnătate tactică și nu sunt deloc proporționale cu mijloacele folosite; 3) pe direcțiile nord-est și sud-est circa jumătate din atacatorii azeri făceau parte din trupele speciale, iar pe direcția centru sarcina ruperii frontului a revenit tancurilor; folosirea (și sacrificarea) trupelor de elită arată că azerii urmăreau mult mai mult decât o provocare pentru testarea răspunsului arme­nesc și eventual ținerea în șah a me­diatorilor Grupului de la Minsk; 4) numeroasa aviație azeră, arma ce inspira atâta teamă și oglindea cel mai bine dezechilibrul financiar și de înzestrare dintre cele două armate, practic nu s-a simțit în războiul de patru zile; avioanele nici nu au decolat, iar elicopterele au dispărut și ele de pe cer după doborârea celor două; este evident că azerii nu au vrut să riște extrem de scumpele aeronave în fața unei apărări antiaeriene atât de dense ca cea armenească; așa că aviația azeră s-a dovedit a fi nimic alt­ceva decât o armă de paradă peste cerul capitalei de ziua independenței; 5) pentru prima oară într-un conflict din istorie sunt folosite drone sinucigașe: o dronă-kamikaze israeliană de tipul Harop lovește un autobuz cu voluntari armeni veniți de la Sisian și aflați în drum spre Martakert, ucigând 7 oameni, în timp ce alte 6 drone sunt doborâte de forțele armene; Israelul este al doilea furnizor de arme al Azerbaidjanului și un susținător nedisimulat al acestu­ia în arena internațională în chestiunea Karabaghului; toate acestea au determinat guvernul de la Erevan să înainteze o notă de protest cu privire la vânzarea de arme israeliene Azerbaidjanului, ceea ce însă nu a împiedicat mai apoi Israelul să deschidă în Azerbaidjan o linie de producție și asamblare a acelorași drone-kamikaze și să se angajeze să livreze Azerbaidjanului sistemul anti-rachetă Iron Dome (Cupola de Fier); 6) teritoriile pierdute în fața atacului surpriză al azerilor, departe de a putea fi considerat o înfrângere, reprezintă o retragere tactică permisă de zona tampon asi­gurată în jurul Karabaghului în timpul primului război; cu toate acestea, multe voci ale  nume­roșilor „generali de fotoliu” ce au invadat internetul au acuzat autoritățile și personal pe președintele Sarksian de „trădare” și „vânzare” a Karabaghului, fără să aplece deloc urechea la argumentul rațional al conducerii militare cum că importanța tactică a pozițiilor pierdute nu justifică prețul în vieți omenești pe care l-ar presupune eventuala recuperare; pe de altă parte, surpriza atacului a scos la iveală insu­fi­ciența mijloacelor de supraveghere a liniei de contact pe tim­pul nopții, ceea a determinat conducerea armatei să treacă la o înzestrare rapidă cu echipamente speciale a pozițiilor din prima linie; 7) indiferent ce factori secundari au dus la încheierea armistițiului mediat de  Moscova, un lucru este evident: după patru zile de lupte și pierderi însemnate, Azerbaidjanul nu s-a mai simțit stăpân pe situație și deți­nător al inițiativei ca în momentul atacului surpriză, altfel, în caz că ar fi simțit că își cople­șește adversarul, nimic nu l-ar fi putut împinge să accepte încetarea focului; nesperând, probabil, nici măcar într-o victorie a la Pirus, regimul Aliev s-a mulțumit cu câteva parcele de teren pe care să le prezinte ca mari victorii spre consumul intern; 8) războiul de patru zile a readus în memoria noastră și a înfățișat lumii scene de cruzime medievală, desprinse parcă din episodul 1915 sau din realitatea te­ro­ris­mului islamic ce răvășește Siria și Irakul: pe lângă alte cazuri de mutilare și batjocorire (tăierea urechilor etc.)  3 soldați armeni au fost decapitați, cel puțin unul dintre aceștia murind prin decapitare; mai mult, soldatul azer care își expune într-o înregistrare video pe internet trofeul macabru – capul soldatului armean de naționalitate yezidi Kiaram Sloian, din neamul celor supuși recent unui genocid în Irak de către militanții islamiști ai Statului Islamic – a fost decorat de președintele Ilham Aliev; la fel ca Ramil Safarov, călăul locotenentului Gurghen Markarian, decapitat în 2004 la Budapesta, în somn, cu toporul de „eroul” azer; mesajul actelor de cruzime azere trece dincolo de simpla lor fațetă criminalistică: arată valoarea semnăturii Azerbaidjanului pe un eventual tratat de pace, amintește la modul cel mai sordid că sub costumul și cravata oficialilor azeri nici nu poate fi vorba de vreun „gentleman agreement”; așadar, ori lumea civilizată se angajează să ga­­ranteze concret o eventuală înțelegere, ori va fi pe veci nici pace, nici război; 9) războiul din aprilie a readus la suprafață sentimentul patriotic și solidaritătea națională într-o societate armenească ce părea că începe să-și piardă reperele; înflăcărarea cu care veteranii războiului din 1992-1994 s-au repezit să se alăture tinerilor soldați din pri­ma linie, dincolo de însemnătatea ei militară redusă (armata bine organizată de astăzi nu are nevoie de voluntari trecuți demult de prima tinerețe), a avut și are o puternică încărcătură simbolică și o mare valoare morală; departe de a răspândi teamă printre armeni, amenințarea externă a reaprins spiritul ce i-a salvat pe armeni în momentele cruciale ale istoriei.

Vartan MARTAIAN

  •  
  •