Mihai Stepan Cazazian

ARMENIA DE VEST – O PROBLEMĂ NEREZOLVATĂ

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

WilsonianPregătirile pentru comemorarea centenarului genocidului estompează o problemă cardinală cu mult mai importantă, și am putea spune, vitală pentru armenii diasporani, în esență resortisanți ( exilați de fapt) din Armenia de Vest, țară ce era pe cale să se nască la finele primului război mondial, lucru ce nu s-a întâmplat ca urmare a unor malversațiuni diplomatice abile, quasilegale.

Bunicii, turci și armeni, cu sau fără ajutorul puterilor europene concupiscente au creat această problemă a Armeniei de Vest dar au lăsat-o, în fapt, nerezolvată.

A sosit timpul, ca nepoții să-i găsească o rezolvare echitabilă care să detensioneze regiunea, în interesul în primul rând al celor direct interesați, și mai puțin al celor care s-au obișnuit să-și aranjeze propriile interese peste capul turcilor, armenilor și a altor popoare din regiune.

Nu este admisibil ca un popor care de mii de ani a trăit pe un teritoriu care este leagănul său, unde a creat o civilizație proprie, a scris istorie, să trăiască umilit în exil, împrăștiat în lumea întreagă!

Armenia de Vest  „wilsoniană” ar reprezenta, cu aproximație cam 17,9% din teritoriul actual al Turciei, beneficiara raptului teritorial de acum un secol.

Este corect să se ceară afirmarea adevărului în materia măcelurilor genocidare din timpul primului război mondial. Dar acest aspect nu trebuie să fie nici condiția și nici locum tenens pentru ocolirea  legitimării existenței unei Armenii de Vest la care are drept o populație de mai multe milioane trăitoare în exil de decenii. Aceasta este o problemă în sine, ignorată, dar deosebit de acută, pe care nu o putem substitui sau subordona unor aspecte colaterale, oricât ar fi ele de încărcate de emoții, care în chip natural sunt generate de atrocitățile de orice fel.

Mulți cunosc, desigur, detaliile acestor aspecte, mai puțini cei tineri cărora nu li s-au transmis amănuntele mecanismelor care au dus la desțărarea unui popor întreg.Vom puncta, aici, etapele esențiale.

Independent de tratatele de pace ce se negociau la Paris după încheierea primului război mondial, de comun acord cu marile puteri și a Turciei, trasarea frontierelor Armeniei de Vest ce urma să se desprindă de Imperiul Otoman a fost încredințată Președintelui Statelor Unite. Desprinderea era motivată de faptul că evenimentele (genocidul) executat de Imperiul Otoman asupra armenilor excludea o conviețuire a acestor două popoare, și mai cu seamă jurusdicția Turciei asupra armenilor.   Totodată, axiomatic, se recunoștea dreptul poporului armean de a trăi pe teritoriile sale străvechi, sau măcar pe o parte a acestora (cele șase vilaiete populate de armeni). Președintele Statelor Unite, Wodrow Wilson a trasat o linie de frontieră având grijă, în scopul asigurării viabilității soluției sale, să acorde Armeniei Apusene o ieșire la mare (Trabizond). Fiind un act de arbitraj, era executoriu per se.

Pe lângă aceasta, prevederi asemănatoare au fost introduse și în Tratatul de la Sevres (1920), semnat și de Turcia (sultanul Mehmed VI). Tratat neratificat de Turcia și înlocuit cu cel de la Versailes.

Tratatele ce au urmat, având ca obiect teritoriile Armeniei de Vest, semnate la Moscova (Lenin – Kemal Mustafa,1921), Kars și Batum erau între entități statale nerecunoscute, deci nelegitime: Turcia a fost recunoscută abia în 1923 iar URSS abia în 1922 (Pactul de la Rapallo, Germano-Sovietic). Cât privește Armenia, în 1920 era deja parte a URSS și deci avea același statut juridic ca și URSS.

Interesant este un fapt cunoscut de foarte puțini, și pe care regretatul diplomat Levon Eyrangian l-a dezvăluit în articolul său, și anume faptul că Tratatul de la Moscova a fost semnat cu limitare în timp. Și anume valabilitatea acestui Tratat, conform prevederilor sale acceptate de semnatari, deci și Turcia, încetau în 1946! Turcia chiar se pregătea să retrocedeze teritoriile armenești, însă nu către URSS ci către Armenia. Care însă pe atunci nu era independentă…

soviet.jpg

În anul 1946, Tratatul de la Moscova a expirat. Ministrul de externe al URSS, Molotov, a notificat Turcia că nu dorește să prelungească tratatul. Turcia urma să evacueze teritoriile ocupate. Stalin propunea trei soluții la alegere. Ele se bazau pe afirmația că Turcia răpise teritorii ce aparținuseră Georgiei și Armeniei. Reînoirea tratatului era condiționată de rezolvarea / rectificarea frontierei. Se propuneau trei soluții: a/ se retrocedau regiunea Kars,( parte a Rusiei în perioada 1878-1918) și  Surmalu (parte a Republicii Democrate Armenia, în perioada 1918-1920); b/ Platoul Alashkert și Bayazed, plus Surmalu, și c/ se includea mare parte a Anatoliei de Est (Erzerum, Van, Muș, Bitlis, la care se adăuga Kars, Surmalu și platoul Alashkert. (v.harta). Se prevedea repatrierea armenilor din Diaspora, în anii 1946 – 1948,  – a circa 150.000 de etnici armeni –  din Siria, Liban, Grecia, Bulgaria, România, Cipru, Egipt și Franța, care veneau în Armenia Soviatică. Importanța stategică a Karsului care controlează estul Turciei, a făcut Statele Unite să se opună acestei cesiuni teritoriale.   Ca urmare Departamantul de Stat al SUA a declarat că sprijinul Președintelui SUA (Wilson) acordat  Armeniei a expirat întrucât Armenia și-a pierdut independența. Turcia a aderat la NATO în 1952 iar după moartea lui Stalin (1953) guvernul sovietic a renunțat la pretențiile teritoriale față de Turcia. Calculul era să câstige simpatia unei țări din orientul mijlociu și a aliatei sale SUA.

Dar….Dar tratatul de la Moscova a rămas expirat. Asta unu. Armenia este astăzi independentă. Asta doi. Obligația SUA față de Armenia este încă valabilă. Asta trei.

Necunoașterea profesională a actelor diplomatice vitale este inadmisibilă astăzi. Ca și lipsa de curaj.

Boundary_between_Turkey_and_Armenia_as_determined_by_Woodrow_Wilson_1920

Este neîndoios că dreptatea este evident de partea noastră. Dar unii așteaptă ca cineva să vină să ne-o ofere. Or ea trebuie să fie luată de cei în drept. Dacă sunt interesați…

Măcinarea lentă a poporului armean risipit în cele patru vânturi este o crimă în sine de curmarea căreia răspunzători suntem, astăzi, doar noi. Depinde de voința noastră, de abandonarea individualismului păgubos și de o solidaritate pan-armeană pentru a ne clarifica țelurile. Dorim sau nu să ne refacem Patria sau ne complacem  în topirea lentă și sigură a „aisbergului” național în apele călduțe ale  „oceanului planetar” ?

Vorbim de respect. Respect față de părinți, bunici, strămoși. Strămoșii noștrii a căror oase zac acolo, în pământurile ocupate,  sub glia care mai susține numeroasele mănăstiri și biserici în ruine. Respect față de cei care au întemeiat acest popor și țară, care au pus temelia literelor și culturii noastre, care au apărat credința și cultura noastră cu prețul vieții, la Avarayr, Sardarabad și Artzakh…Respect față de noi înșine.

Noi nu am fost cuceritori. Nu am acaparat teritorii străine. Dar am apărat propriul nostru leagăn, țara care ne-a născut – Armenia. În vălmășeala vremilor, populații prea numeroase ne-au copleșit și treptat ne-au silit să căutăm adăpost, temporar, în depărtări. Astăzi, a sosit vremea să reparăm toate acestea. Astăzi este timpul să ne regăsim rădăcinile culturii noastre, tradițiilor noastre, ale limbii noastre materne. Și ale gliei strămoșești. Nu avem arme înfricoșătoare cu care sunt dotate armatele superputerilor. Dar avem o armă redutabilă la care trebuie să recurgem neîntârziat: Unitatea !

Deoarece avem o datorie de îndeplinit.

NOR  BERT

  •  
  •