Armenia 20 de ani de Independenta

Share

21 septembrie 1991-2011 – Douăzeci de ani de independenţă ai celei de a treia Republici a Armeniei. Un moment de bucurie şi bilanţ al împlinirilor şi neîmplinirilor. Ce fel de bilanţ? Răspunsul se regăseşte în manifestările festive şi entuziasmul popular generat de cea de a 20-a aniversare a noii independenţe. Ce motiv de bucurie am mai fi avut dacă bilanţul celor douăzeci de ani nu ar fi fost unul pozitiv? Iar bucuria a fost sentimentul dominant trăit de armenii de pretutindeni.

Gîndindu-ne la bilanţ, există tentaţia de a eticheta lucrurile prea aritmetic, în plusuri şi minusuri, tentaţia de a schematiza foarte strict şi de a împărţi lucrurile foarte tranşant, în bune şi rele, în albe şi negre. Însă o asemenea abordare ar fi o simplificare greşită în evaluarea celor douăzeci de ani zbuciumaţi ai noii Armenii. În plus, judecarea istoriei recente a Armeniei nu poate fi făcută în afara contextului regional, iar pentru evaluarea celor douăzeci de ani trebuie stabilite reperele faţă de care sînt definite realizările şi eşecurile. Aşa cum judecăm performanţele României, ţară membră a Uniunii Europene, comparînd-o nu cu Franţa sau Olanda, ci cu vecinele ei din Uniune, cu Bulgaria şi Ungaria, şi eventual cu alte ţări europene ce au făcut parte din blocul socialist, tot aşa trebuie să judecăm şi Armenia, comparînd-o cu vecinele ei, Gruzia şi Azerbaidjan, şi eventual cu celelalte republici post-sovietice. Şi, cel mai important, trebuie avut în vedere contextul cîştigării noii independenţe, pe fondul războiului cu Azerbaidjanul, ceea ce a dus la izolarea cvasi-totală a Armeniei. Lipsiţi de resurse interne şi avînd căile de transport spre şi dinspre exterior blocate, armenii au reuşit să reziste atît condiţiilor inumane de viaţă – fără gaz, electricitate, căldură, apă curentă, carburanţi –, cît şi presiunii militare a Azerbaidjanului, ceea ce este un miracol în sine. Mai mult, au reuşit să-şi reclădească ţara şi, în acelaşi timp, să menţină echilibrul militar cu un duşman cu potenţial financiar şi demografic incomparabil mai mare.

 

În plan economic

 

Ştim bine cu toţii ce a însemnat prăbuşirea comunismului pentru economiile ţărilor din răsăritul Europei. Haosul creat de trecerea de la economia planificată la cea liberă, de piaţă, a dus la o cădere economică catastrofală şi la generalizarea sărăciei. Capitalismul post-socialist semăna prea puţin cu cel de tip occidental. Vechii activişti de partid s-au trezit proaspăt capitalişti, iar nedreptăţile sociale au dus la îmbogăţirea rapidă, prin artificii juridico-financiare, a unei minorităţi, în detrimentul majorităţii împinse spre sărăcie. Lucrurile s-au petrecut relativ asemănător în toate ţările fostului bloc socialist, cu o intensitate crescîndă de la vest la est.

Bineînţeles că Armenia nu putea face excepţie de la fenomenele post-socialiste. Mai mult, războiul cu Azerbaidjanul şi blocada impusă de acesta, la care s-a alăturat şi Turcia, tăierea legăturilor de transport cu lumea exterioară şi aprovizionarea greoaie cu resurse energetice, au dus, în primii ani de independenţă, la o prăbuşire cvasi-totală a economiei armeneşti. Aprovizionarea insuficientă cu gaze naturale din Rusia, mereu întreruptă de sabotajele azere, producţia insuficientă de energie electrică generată de închiderea centralei nucleare de la Meţamor după cutremurul din 7 decembrie 1988, lipsa acută a celor mai elementare condiţii de confort au făcut ca viaţa oamenilor să fie la limita suportabilului, sau chiar dincolo de ea. În plus, proaspăt independenta Armenie se năştea cu povara unei uriaşe zone sinistrate în nordul ţării, cutremurul care a curmat 25.000 de vieţi lăsînd o jumătate de milion de oameni fără case. Destrămarea Uniunii Sovietice a pus capăt efortului comun de reconstrucţie la care se angajaseră, în semn de solidaritate, şi celelelate republici unionale, întreaga povară a refacerii zonei sinistrate căzînd pe umerii noii Armenii.

Marea industrie, din care Armenia a moştenit întreprinderi chimice sau de prelucrare a metalelor neferoase, era o verigă a economiei sovietice şi şi-a pierdut piaţa de desfacere. În plus, instabilitatea politică din Gruzia, războiul din Abhazia şi tăierea legăturii feroviare dintre Armenia şi Rusia, principalul client al exporturilor armeneşti, mai ales de coniac şi fructe, au desăvîrşit blocada turco-azeră asupra Armeniei, făcînd legătura cu exteriorul pe cît de anevoioasă, pe atît de scumpă. Singurele legături viabile cu lumea exterioară ale Armeniei rămîn pînă astăzi portul gruzin Poti şi drumul Tbilisi-Vladikavkaz, şi acesta din urmă cu funcţionare întreruptă, din cauza conflictului ruso-gruzin din 2008. Din păcate, poarta sudică, Meghri şi graniţa iraniană, nu reprezintă o variantă viabilă din punct de vedere economic şi comercial, utilitatea ei economică fiind limitată la relaţiile cu Iranul.

Lipsită de resurse naturale importante, izolată de restul lumii şi angrenată într-un război inegal, Armenia a păşit în primii ani de independenţă avînd situaţia cea mai grea dintre toate republicile post-sovietice. Condiţiile de viaţă inimaginabil de grele au făcut ca lupta pentru supravieţuire cotidiană să fie principala preocupare a oamenilor. La scurt timp după încetarea luptelor din Karabagh, primele semne ale unei timide redresări au început să apară. Pe fondul crizei energetice, Armenia s-a adresat Rusiei pentru repunerea în funcţiune a centralei nucleare de la Meţamor. Inaugurată în 1976 şi aflată la doar 30 kilometri vest de Erevan, centrala cu două reactoare a fost închisă în urma presiunii populare după cutremurul din 1988, fiind considerată ca avînd un risc ridicat din cauza situării ei într-o zonă activă din punct de vedere seismic. În disperare de cauză, în 1995 autorităţile armene au repornit un reactor al centralei cu sprijin rusesc, a cărei închidere definitivă a fost mereu reclamată de Occident. Neavînd variante alternative viabile, în ciuda presiunii occidentale, autorităţile armene au fost nevoite să prelungească termenul de funcţionare, fără să dea o dată exactă a închiderii centralei de la Meţamor. Practic, această închidere este condiţionată de construcţia unei noi centrale, un plan ambiţios în realizarea căruia Armenia se bazează atît pe sprijinul Rusiei, cît şi al SUA şi al celorlalţi parteneri occidentali. Chiar dacă autorităţile de la Erevan minimalizează riscurile prezentate de reactorul de la Meţamor, este ştiut faptul că acesta este unul din cele mai vechi şi nesigure aflate astăzi în funcţiune în lume. În lumina gravului accident de la Fukushima, insecuritatea tehnică a reactorului de la Meţamor apare ca o gravă şi concretă ameninţare.

Asumîndu-şi acest risc pe termen lung, Armenia a depăşit pe termen scurt criza de electricitate, permiţîndu-şi chiar să exporte curent electric în Gruzia. Grosul activităţii economice a Armeniei s-a desfăşurat şi se desfăşoară sub umbrela rusească. Datoriile acumulate de statul armean faţă de Rusia, de sute de milioane de dolari, au fost stinse în mare parte prin transferul unui important număr de întreprinderi armeneşti către statul rus sau companiile ruseşti, procesul ducînd la o dependenţă accentuată a economiei armeneşti de Rusia, ceea ce nu este un fenomen negativ în sine, cum ar putea părea. Şi aceasta datorită contextului foarte concret al gravitării Armeniei pe o orbită rusească, ajutorul primit din partea Rusiei fiind esenţial pentru supravieţuirea Armeniei. Că ne place sau nu, situaţia geo-politică actuală a Armeniei o face dependentă de ajutorul extern, iar cel rusesc s-a dovedit a fi cel mai consistent. Pe fondul crizei economico-financiare din ultimii ani, Rusia i-a acordat Armeniei credite de sute de milioane de dolari.

Cu o creştere economică din două cifre în ultimul deceniu, Armenia şi-a văzut economia prăbuşindu-se cu peste 14% în 2009 din cauza structurii sale fragile: exportul nu este diversificat şi este asigurat în special de minerit şi de prelucrarea diamantelor, deficitul comercial extern este considerabil, dependenţa de banii transferaţi de armenii plecaţi la muncă în străinătate (în special în Rusia) ce se estimează că s-ar ridica la aproape 30% din PIB. Totuşi, reformele economice implementate în anii `90 au dus la controlarea inflaţiei şi stabilizarea monedei naţionale (dram-ul, introdus în 1993), iar realizările economiei armeneşti pot fi considerate remarcabile, ţinînd cont de contextul politic şi economic regional. Corupţia şi oligomonopolurile sînt făcute vinovate de starea actuală a economiei, în care şomajul real este estimat la circa 30%. Boală structurală a economiilor ţărilor post-sovietice, corupţia nu are în Armenia o amploare superioară celei din Rusia sau din republicile transcaucaziene vecine. În ciuda faptului că opoziţia acuză actualul regim că ar fi unul “cleptocratic”, acapararea economiei de către o mînă de oligarhi este un proces ale cărei baze au fost puse chiar în timpul mandatului lui Levon Ter-Petrosian, primul preşedinte al Armeniei post-sovietice şi liderul opoziţiei radicale de astăzi.

 

În planul politicii interne şi al democraţiei

 

Spre deosebire de celelalte republici sovietice independentiste, Armenia alege să se rupă de URSS folosindu-se chiar de constituţia sovietică şi invocînd caracterul “democratic” al acesteia. Astfel, în martie 1991 Republica Sovietică Socialistă Armeană nu participă la referendumul privind noul Tratat al Uniunii propus de liderul sovietic Mihail Gorbaciov şi îşi anunţă intenţia de a organiza un referendum privind independenţa, pe 21 septembrie 1991. Pe fondul agoniei URSS, care practic încetase să existe în urma tentativei de lovitură de stat din august 1991, armenii se pronunţă pentru independenţă în proporţie de 99%, iar pe 23 septembrie 1991 parlamentul proclamă independenţa ţării. La 2 februarie 1992 Armenia devine membră a ONU.

Astfel, Armenia îşi încheia perioada sovietică şi păşea în noua independenţă ca un elev model ce recurge la mijloace politice democratice. Totuşi, reflexele democratice ale societăţii armeneşti erau încă slabe. După un prim mandat al preşedintelui Levon Ter-Petrosian (obţinut cu o majoritate covîrşitoare), alegerile prezidenţiale din 22 septembrie 1996 au produs prima mare criză internă. Acuzat de contracandidatul său, Vazghen Manukian, de falsificare a alegerilor (Ter-Petrosian 52%, Manukian 41%), Levon Ter-Petrosian decide trimiterea armatei şi scoaterea tancurilor pe străzile Erevanului pentru a reprima protestele zecilor de mii de partizani nemulţumiţi ai lui Manukian ce ocupaseră clădirea parlamentului în 25 septembrie. Devenit tot mai nepopular, Levon Ter-Petrosian este nevoit să demisioneze în februarie 1998 la presiunea primului ministru, Robert Kocearian, şi a ministrului apărării, Vazghen Sarksian, din cauza dezacordurilor privind concesiile pe care ar trebui sau nu să le facă Armenia în chestiunea Karabaghului. Odată cu următoarele alegeri prezidenţiale din 30 martie 1998, la care Robert Kocearian cîştigă cu 59% contra 41% din voturi în faţa fostului secretar de partid din perioada sovietică, Karen Demirgian, contestarea rezultatelor alegerilor prezidenţiale devine tradiţie în Armenia. Aceasta s-a acutizat din nou la următoarele alegeri din 5 martie 2003 la care Kocearian a obţinut un al doilea mandat, cu 67% din voturi în faţa contracandidatului său, Stepan Demirgian, fiul lui Karen. În 2004, mitingurile opoziţiei cereau organizarea unui referendum pentru demiterea lui Kocearian. Manifestaţiile de protest şi ciocnirile cu forţele de ordine au devenit ingredientul nelipsit al perioadelor post-electorale. Acestea au ajuns la apogeu odată cu ciocnirile din 1-2 martie 2008, cînd în înfruntările dintre poliţie şi partizanii candidatului înfrînt în alegerile prezidenţiale din februarie 2008, Levon Ter-Petrosian (primul preşedinte revenit în politică, după o absenţă de zece ani, drept lider al opoziţiei radicale) zece oameni – inclusiv doi poliţişti – au fost ucişi. Evenimente ce au readus armata pe străzile capitalei, din ordinul preşedintelui încă în funcţie, Robert Kocearian. Levon Ter-Petrosian şi partizanii săi susţineau că autorităţile au falsificat rezultatele alegerilor în care el pierduse cu 21% din voturi contra 52% în faţa contracandidatului său, primul ministru Serj Sarksian. Odată cu cimentarea opoziţiei radicale în jurul persoanei lui Levon Ter-Petrosian contestarea vehementă a ultimelor alegeri prezidenţiale, reclamarea demisiei preşedintelui Serj Sarksian şi organizării de alegeri anticipate au dominat cotidianul vieţii politice interne a Armeniei, situaţie ce continuă pînă astăzi.

Privită în ansamblu, viaţa politică internă a celei de a treia Republici a Armeniei este deosebit de zbuciumată şi pare prea puţin democratică. Într-adevăr, cei douăzeci de ani ai noii independenţe au fost presăraţi de nenumărate violenţe interne. Asasinatele cu autor necunoscut ale unor personalităţi au fost ingredientele macabre ale mandatelor primilor doi preşedinţi. Nu au lipsit nici persecuţiile politice şi întemniţările arbitrare, cum a fost cazul reprimării partidului Daşnak în timpul mandatelor preşedintelui Levon Ter-Petrosian. Peste toate acestea s-a adăugat încidentul sîngeros din 27 octombrie 1999, cînd grupul Hunanian a pătruns înarmat în clădirea parlamentului unde i-a ucis cu sînge rece pe preşedintele Adunării Naţionale, Karen Demirgian, pe primul ministru, Vazghen Sarksian, şi încă şase parlamentari. Motiv numai bun pentru opoziţie să vadă în aceasta mîna preşedintelui care ar fi scăpat astfel de doi rivali. Astfel, neîncrederea generalizată a fost cea care a guvernat raporturile dintre putere şi opoziţie, precum şi atitudinea omului de rînd faţă de politică în general şi faţă de autorităţi în special. Iar neîncrederea a alimentat răbufnirile de violenţă.

Contestările vehemente ale rezultatelor alegerilor, culminate cu evenimentele tragice din 1-2 martie 2008, i-au creat Armeniei o imagine internaţională de ţară pseudo-democratică, mai ales în ochii Occidentului. Avertismentele repetate venite de la Washington privind condiţionarea ajutorului american de respectarea normelor democratice sau monitorizarea APCE la adresa Armeniei o arătau ca pe o oaie neagră ce nu îşi însuşeşte lecţiile democraţiei. Iar acestea se întîmplau în timp ce vecinii de la Tbilisi sau Baku se bucurau de o atitudine occidentală deloc dojenitoare, ba chiar excesiv de amicală faţă de “democraţiile” locale. Şi totuşi, o comparaţie cu situaţia din vecini este net favorabilă Armeniei. Lăsînd la o parte violenţele interne ce au marcat Gruzia şi Azerbaidjanul în ultimii douăzeci de ani şi referindu-ne doar la situaţia de astăzi, Armenia poate fi considerată cea mai democratică ţară din Caucaz. Nu ne putem îndoi de faptul că rezultatele alegerilor succesive din Armenia au fost influenţate de presiunile puterii, dar amploarea neregulilor electorale nu poate fi considerată exagerată în raport cu ceea ce vedem în jur. Situaţia din Gruzia preşedintelui pro-occidental Saakaşvili este cel puţin la fel de gravă, iar despre Azerbaidjanul în care transferul puterii absolute de la tată la fiu s-a făcut după model nord-coreean aproape că orice comentariu e de prisos. Particularitatea Armeniei ar fi aceea că, spre deosebire de alte ţări cu reflexe post-sovietice (dacă ne gîndim la schema alegerilor din Rusia, unde la ultimul scrutin prezidenţial din 2008 OSCE a refuzat să-şi mai trimită observatorii din cauza restricţiilor ce li se impuneau din partea autorităţilor ruse – oare de ce?), reacţia opoziţiei în faţa constatării neregulilor electorale este deosebit de vehementă, iar înfruntarea politică radicală. Iată de ce Armenia poate părea mai puţin democratică decît Gruzia, Azerbaidjanul sau Rusia, unde este mult mai “linişte” după alegeri, în ciuda neregulile electorale mult mai mari. Cu toate acestea, libertatea individuală şi cea a presei este mult mai mare în Armenia decît în ţările cu care am comparat-o deja. În Armenia nu li se intentează procese cu pretexte străvezii opozanţilor politici (cum e cazul în Gruzia), nu sînt arestaţi jurnalişti şi bloggeri care critică puterea (ca în Azerbaidjan). “Deţinuţii politici” de după 1-2 martie 2008 (eliberaţi între timp) au fost  închişi pentru “instigare la violenţă”, despre care nu se poate spune că ar fi fost o acuzaţie chiar nefondată. Iar la acestea putem adăuga ca element de comparaţie cultul personalităţii preşedintelui, care este moderat în Gruzia sau Rusia şi exacerbat în Azerbaidjan, în timp ce lipseşte cu desăvîrşire în Armenia. Una peste alta, departe de a fi o democraţie cvasi-perfectă de tip occidental, Armenia le asigură cetăţenilor săi mult mai multe libertăţi democratice, colective şi individuale, decît regimurile semi sau pe deplin dictatoriale din vecinătatea apropiată. Corupţia, asocierile de clan, hărţuielile politice sînt, desigur, fenomene prezente şi în Armenia, avînd o amploare ce poate părea gravă pentru standardele occidentale, dar relativ redusă pentru standardele post-sovietice şi privită prin prisma contextului regional. Simplul fapt că ţara nu a alunecat spre un regim dictatorial, că opoziţia nu a fost înăbuşită, că lupta electorală nu este formală, că libertatea cuvîntului este reală şi nu sînt închişi sau asasinaţi jurnalişti potrivnici puterii – aşa cum se întîmplă în spaţiul fost sovietic, de la Baku pînă la Moscova – reprezintă o reuşită deloc de minimalizat pentru democraţia armenească.

 

În planul politicii externe

 

Politica externă a Armeniei independente a fost şi este marcată de ameninţarea turco-azeră. Cîştigată pe fondul conflictului din Karabagh, independenţa Armeniei era ameninţată nu numai de războiul cu Azerbaidjanul, ci şi de eventualitatea foarte concretă a unei agresiuni turce. Episodul planului din 1993, cînd premierul turc de atunci, Tansu Ciller, aştepta înlăturarea de la putere a lui Boris Elţin şi preluarea puterii la Moscova de către cecenul Ruslan Hasbulatov (ce avea o înţelegere prealabilă cu Turcia privind retragerea trupelor ruse din Armenia) pentru a ordona atacarea Armeniei este de notorietate şi confirmat de diplomaţii străini prezenţi în regiune în acei ani. Astfel, politica externă a Erevanului nu putea fi clădită decît pe un strîns parteneriat cu Moscova, privită ca un garant al securităţii Armeniei. Într-adevăr, prezenţa trupelor ruse în Armenia a servit în ultimii douăzeci de ani drept simbol al liniei de demarcaţie a influenţei ruse în regiune şi o garanţie a neintervenţiei turceşti. Realitatea obiectivă este aceea că Armenia s-ar fi sufocat invocîndu-şi “independenţa” deplină şi rupînd legăturile militare şi economice cu Rusia într-o vecinătate ostilă care-i impunea o înfruntare inegală şi fără şanse. Necesitatea protecţiei ruse în faţa ameninţării turce a fost înţeleasă de toţi cei trei preşedinţi ai Armeniei, legăturile cu Rusia stabilite de Levon Ter-Petrosian fiind întărite de succesorii săi, Robert Kocearian şi Serj Sarksian. Astfel, politica externă a Armeniei poate apărea drept una a unui stat “satelit” al Moscovei, însă realitatea obiectivă nu a lăsat şi nici astăzi nu lasă Erevanului nici o libertate de manevră. În timp ce legăturile strînse cu Rusia au fost, sînt şi cu siguranţă vor fi o constantă a politicii externe sale externe, Erevanul a lansat în timpul mandatelor preşedintelui Robert Kocearian aşa numita “politică a complementarităţii”, de echilibru între Rusia şi Occident. Aceasta însemna relaţii politice din ce în ce mai strînse cu Statele Unite şi cu Europa occidentală, relaţii cu NATO la nivelul maxim posibil oferit de programul Parteneriatului pentru Pace, menţinînd în acelaşi timp nealterate relaţiile cu Rusia. Politică încununată de succes, Armenia menţinîndu-se într-un echilibru din ce în ce mai confortabil între Moscova, Washington şi Bruxelles. Marjele de manevră ale Erevanului au crescut, Armenia stabilind relaţii strînse şi deosebit de amicale în special cu Franţa, iar aceasta nu numai datorită prezenţei coloniei armene din Hexagon. Astăzi Armenia îşi exprimă deschis intenţia de a se integra structurilor europene fără ca acest lucru să stîrnească iritarea Moscovei.

Departe de a fi doar un detaliu istoric, ameninţarea turcă la adresa Armeniei este unul din elementele centrale care definesc politica externă a Erevanului. Să nu ne amăgim: singurul lucru care a împiedicat Turcia să atace şi să înghită Armenia după 1991 a fost menţinerea interesului rusesc faţă de Caucaz. Nu teama de riposta armenească, ci rezervele privind reacţia internaţională, atît rusă cît şi, mai recent, occidentală, au făcut ca Ankara să se abţină de la decizia atacării Armeniei. Astăzi, cînd pe frontul din Karabagh  armistiţiul este de bine de rău respectat, iar relaţiile dintre state mult mai întrepătrunse, ameninţarea militară turcă la adresa Armeniei pare mult diminuată. Să ne îndoim de faptul că Turcia a fi şters de pe hartă o eventuală Armenie independentă în anii 1920-1930-1940? Iar dacă atunci ar fi făcut-o, de ce nu a făcut-o după 1991? Îi lipsea capacitatea militară? Nu mai departe în trecut decît în anul 1974 Turcia a invadat Ciprul fără ezitare. De ce nu a invadat şi Armenia în 1993, cînd planul militar era întocmit, iar trupele deja masate la graniţa turco-armeană? Este evident faptul că Armenia nu are nici o şansă de supravieţuire singură în faţa Turciei. Iată de ce, putem spune fără teama de a greşi că independenţa noii Armenii este rodul atît al voinţei şi eroismului popular, cît şi al “umbrelei” ruseşti şi al globalizării.

O îmbunătăţire a relaţiilor cu Turcia şi diminuarea acestei ameninţări ar duce la creşterea considerabilă a securităţii ţării şi la lărgirea marjei de manevră a politicii externe a Erevanului. Primele încercări de normalizare a relaţiilor cu Ankara le-a făcut primul preşedinte, Levon Ter-Petrosian. Însă discuţiile de culise dintre acesta şi diplomaţii turci au fost stînjenite de conflictul din Karabagh. Se pare că Ter-Petrosian era dispus să accepte în scris pretenţia turcă de renunţare la revendicările privind recunoaşterea genocidului armean din 1915. Cert este că subiectul genocidului a lipsit din politica externă a Armeniei în timpul mandatelor primului preşedinte. Politica defensivă a lui Ter-Petrosian în faţa pretenţiilor turceşti, denunţată de cercurile armeneşti mai radicale, nu părea deloc nepotrivită în situaţia disperată în care se afla ţara în acei ani, 1992-1994, înainte de încetarea focului pe frontul din Karabagh. Renunţarea la principii era impusă de necesitatea salvării fizice a ţării într-un moment cînd părea că independenţa va fi pierdută în faţa uriaşei ameninţări externe. Miracolul victoriei din Karabagh, în care Ter-Petrosian nu era singurul care nu credea, a dus la o răsturnare de situaţie care a întărit mult poziţia Armeniei în raporturile sale cu Turcia, succesorul lui Levon Ter-Petrosian, Robert Kocearian, făcînd din subiectul recunoaşterii internaţionale a genocidului o prioritate a politici externe a Erevanului. Departe de a se mai gîndi cineva la renunţare, în contextul global actual recunoaşterea internaţională a genocidului capătă o importanţă şi greutate deosebită în diplomaţie, fiind totodată şi o armă politică de descurajare a unei eventuale noi agresiuni turce împotriva Armeniei. În ciuda opoziţiei înverşunate a Ankarei, subiectul genocidului armean s-a internaţionalizat în mod ireversibil, tot mai multe parlamente din lume recunoscînd acest fapt istoric, iar subiectul a încetat să mai fie un tabu chiar şi în societatea turcă, unde intelectuali curajoşi nu ezită să spună adevărul. În noul context, preşedintele Serj Sarksian a făcut o nouă încercare de apropiere de Turcia, de această dată de pe cu totul alte poziţii. Încercare condimentată cu simbolica „diplomaţie a fotbalului”, prin care preşedintele turc, Abdullah Gül, a vizitat Erevanul pentru a asista la meciul dintre naţionalele Armeniei şi Turciei, iar Serj Sarksian s-a deplasat în Turcia pentru meciul retur. Însă protocoalele armeano-turce semnate la 10 octombrie 2009 la Zürich după îndelungi negocieri secrete mediate de Elveţia şi patronate de Statele Unite, Rusia şu Uniunea Europeană, au rămas doar pe hîrtie. Deşi prevedeau stabilirea relaţiilor diplomatice şi deschiderea graniţei comune fără condiţii prealabile, Ankara a revenit asupra semnăturii sale condiţionînd ratificarea protocoalelor de concesii armeneşti făcute Azerbaidjanului în chestiunea Karabaghului. Analiştii consideră că zădărnicirea unui an de negocieri armeano-turce şi subminarea protocoalelor ar fi rezultatul presiunilor făcute de Baku asupra liderilor turci.

Chestiunea Karabaghului a fost sursa celor mai multor neajunsuri pe care a trebuit să le înfrunte Armenia independentă. Fiind mai mult cauza decît efectul independenţei, conflictul din Karabagh este cel care a aruncat Armenia în situaţia geo-politică extremă de după obţinerea independenţei. Karabaghul este un subiect aparte, a cărui abordare de fond nu îşi are locul într-un bilanţ succint. Însă putem spune, în cîteva cuvinte, că victoria armenilor în faţa atacatorilor azeri fac din războiul din Karabagh din 1992-1994 un episod cel puţin la fel de eroic şi decisiv pentru soarta ţării ca şi bătăliile de la Sartarapat, Karakilisa şi Baş-Asparan din mai 1918. Încercînd să menţină un echilibru diplomatic, Armenia nici nu şi-a alipit Karabaghul, nici nu l-a recunoscut ca stat independent. Armenia şi-a asumat însă rolul de garant al securităţi fizice a armenilor din Karabagh în faţa ameninţării azere, insistînd asupra dreptului acestora de a-şi hotărî soarta, în baza principiului dreptului la autodeterminare al popoarelor. În cadrul Grupului de la Minsk al OSCE însărcinat cu medierea negocierilor de pace armeano-azere, prezidat de Statele Unite, Rusia şi Franţa, sînt puse pe masa negocierilor, pe lîngă principiul autodeterminării popoarelor, şi cele privind integritatea teritorială a statelor şi nerecurgerea la forţă. În mod evident, primele două principii sînt divergente, iar mediatorii caută să facă imposibilul. Independenţa regiunii Kosovo a creat un precedent al cărui model marile puteri îl resping în cazul Karabaghului, amiciţia Azerbaidjanului bogat în hidrocarburi fiind mult mai dezirabilă decît cea a Serbiei. Însă este evident faptul că tonul negocierilor a evoluat în decursul anilor spre nuanţe mai favorabile armenilor. Dacă în 1997 Levon Ter-Petrosian accepta un plan al OSCE prin care armenii nu primeau practic nimic în schimbul restituirii teritoriilor ocupate din zona tampon din jurul Karabaghului (al cărui statut rămînea nedefinit şi la bunul plac al Azerbaidjanului, motiv pentru care Ter-Petrosian a fost forţat să demisioneze), în timpul mandatelor lui Robert Kocearian în cadrul negocierilor a apărut noţiunea de stat-comun (respinsă, evident, de Azerbaidjan), iar astăzi se vorbeşte despre un plan şi nişte principii care le oferă armenilor din Karabagh un potenţial control asupra viitorului lor ce ar urma să fie decis printr-un referendum. Situaţie prea puţin pe placul Azerbaidjanului, care se află astăzi în poziţia de principal obstacol în calea unui acord de pace. În plus, Statele Unite, Franţa şi Rusia şi-au predat în mod succesiv ştafeta medierii prezidenţiale, preşedinţii Clinton, Chirac şi Medvedev încercînd “forţări” personale ale unui deznodămînt favorabil al negocierilor. Cea mai viguroasă pare medierea preşedintelui Medvedev de după războiul fulger cu Gruzia din 2008, moment după care Rusia şi-a asigurat o poziţie dominantă incontestabilă în Caucaz.

Chiar dacă astăzi situaţia este blocată pe toate “fronturile” diplomatice, chiar dacă protocoalele armeano-turce sînt blocate, iar negocierile de pace cu Azerbaidjanul sînt în impas, ameninţarea războiului pare mai mică decît oricînd în ultimii douăzeci de ani. Iar acest lucru poate fi considerat un succes al politicii externe armeneşti.

 

În plan militar

 

Prinsă între doi duşmani, după dezmembrarea URSS, Armenia a făcut tot posibilul să menţină continuitatea prezenţei militare ruseşti pe teritoriul său, privită ca o măsură de descurajare a unei eventuale agresiuni turceşti. În baza înţelegerilor cu Moscova, graniţa armeano-turcă (dar şi cea armeano-iraniană) a fost şi este păzită în comun de grănicerii ruşi şi armeni, iar baza militară rusă de la Ghiumri va rămîne în funcţiune încă cel puţin 30 de ani de acum înainte. Mai mult, nu numai că Rusia nu plăteşte pentru baza de la Ghiumri (cunoscută ca baza 102 a armatei ruse), dar Armenia suportă toate cheltuielile utilităţilor publice (electricitate, apă etc.). Spaţiul aerian al Armeniei este apărat de sistemul integrat de apărare antiaeriană comună al CSI, iar manevrele militare comune ruso-armene sînt evenimente obişnuite.

După încetarea focului pe frontul din Karabagh în mai 1994, Armenia s-a văzut angrenată într-o inegală cursă a înarmărilor cu Azerbaidjanul. Semnarea, în acelaşi an, a “Contractului Secolului” dintre Azerbaidjan şi companiile petroliere occidentale anunţa o uriaşă ameninţare la adresa Armeniei, concretizată prin începerea exploatării oleoductului Baku-Ceyhan, în 2005. Miliardele de petrodolari i-au oferit Azerbaidjanului un avantaj financiar cu care nici măcar o ţară mult mai mare ca Armenia nu ar fi putut ţine pasul. Azerbaidjanul se laudă astăzi cu bugetul său militar de peste 3 miliarde de dolari ce depăşeşte întregul buget de stat al Armeniei. Achiziţiile azere de armament din străinătate se fac într-un ritm ameţitor, Azerbaidjanul deţinînd astăzi în faţa Armeniei un net avantaj cantitativ şi calitativ în ceea ce priveşte înzestrarea cu armament. Rachetele antiaeriene S-300, bateriile de rachete Smerch (probabil cel mai puternic sistem de tip katiuşa din acest moment), rachetele tactice de mare precizie Tochka, aviaţia şi, nu în ultimul rînd, aparatele de zbor fără pilot, aşa numitele UAV (unmanned aerial vehicle) se găsesc în cantitate impresionantă în arsenalul Azerbaidjanului, Ucraina, Rusia, Turcia şi Israelul (ultimul mai ales pentru UAV-uri şi tehnologie avansată) fiind principalii săi furnizori de arme.

În faţa uriaşei ameninţări de la est şi vest, Armenia a reuşit să-şi asigure protecţia rusă în faţa ameninţării turce, asigurîndu-şi astfel spatele în eventualitatea unui nou război cu Azerbaidjanul. Însă înarmarea accelerată a Azerbaidjanului graţie resurselor sale de hidrocarburi şi resursele financiare limitate ale Armeniei au creat un dezechilibru pe care Armenia nu îl poate contracara singură. Astfel, Armenia a aderat la Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (practic condusă de Moscova), iar în baza acordurilor bilaterale cu Rusia a beneficiat de achiziţii de armament la preţuri preferenţiale, avînd un regim similar cu armata rusă. În plus, cantităţi importante de armament rusesc relativ învechit au fost transferate Armeniei, fiind modernizate şi folosite de armata armeană. Relaţiile preferenţoiale cu Rusia i-au permis Armeniei să deţină şi sisteme sofisticate, pe care nu şi le-ar fi putut cumpăra la preţul pieţei mondiale de armament: baterii de rachete antiaeriene S-300, rachete SCUD B, rachete tactice Tochka. În plus, în ultimii ani a apărut un embrion de industrie de apărare, care se poate lăuda astăzi cu modernizarea rachetelor SCUD, cu crearea unor sisteme doppler de supraveghere a cîmpului de luptă, precum şi cu realizarea UAV-ului armenesc. Botezat Krunk (Cocorul, un simbol armenesc, o pasăre călătoare ce se întoarce întotdeauna), UAV-ul prezentat pentru prima oară în acest an, la parada militară din 21 septembrie, este menit să menţină echilibrul tehnologic relativ în faţa masivei achiziţii de UAV-uri israeliene intrate în dotarea forţelor azere. Conştientă că nu poate ţine pasul cu potenţialul financiar şi militar al Azerbaidjanului, Armenia nu încearcă să se lanseze într-o cursă a înarmării simetrică sau “în oglindă”, ci încearcă să ia măsuri de neutralizare a potenţialului azer. În faţa numeroasei aviaţii azere, Armenia s-a axat pe constituirea unui sistem de apărare anti-aeriană cît mai eficient şi mai puţin costisitor (aviaţia armeană avînd efective modeste de avioane şi elicoptere). Sistemele anti-tanc relativ ieftine şi foarte eficiente sînt menite să contracareze superioritatea numerică a tehnicii blindate a Azerbaidjanului. În plus, sloganul “cea mai puternică armă este spiritul soldatului” nu este deloc vorbă goală, antrenamentele militare la toate nivelurile fiind luate foarte în serios în armata armeană. Analiştii militari considerau nu demult că armata armeană ar fi cea mai bine organizată şi combativă din spaţiul fostei URSS. După cum susţine ministrul apărării armean, nu cantitatea, ci calitatea forţelor armate este cea care poate decide soarta unui război. La aceasta ar fi de adăugat şi tipul de război, ofensiv sau defensiv, în care vor fi angrenate părţile, nevoile în efective şi armament în cazul unei defensive bine gîndite fiind sensibil mai mici decît în cazul unei ofensive. Privind în ansamblu tabloul complicat al balanţei militare dintre Armenia şi Azerbaidjan, se distinge o prăpastie cantitativă şi calitativă net favorabilă Azerbaidjanului, însă detaliile tactice, liniile naturale de apărare ocupate de armeni, pregătirea şi motivarea în luptă a acestora, duc la conturarea unui tablou echilibrat în cazul unui război. Privind lucrurile aritmetic Azerbaidjanul deţine superioritatea, însă tactic s-ar putea ca armenii să fie mai bine pregătiţi pentru misiunea lor defensivă, decît azerii pentru cea ofensivă. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în 1994, cînd uriaşa superioritate azeră s-a risipit şi epuizat după luni de ofensivă continuă împotriva apărătorilor armeni din Karabagh.

Forţele armate armene şi-au dovedit eficienţa în menţinerea păcii în faţa unui inamic cu potenţial uman şi material mult superior, iar acest lucru reprezintă cea mai mare realizare din cei douăzeci de ani de independenţă ai Armeniei.

Vartan Martaian

  •  
  •