Mihai Stepan Cazazian

ARHIVELE VATICANULUI despre GENOCIDUL ARMENILOR

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

heseman-4

 

Cuvânt înainte

 

Când Michael Hesemann mi-a înmânat, la 11 februarie 2012, un mic fascicul de douăzeci de documente din Arhiva Vaticanului, nu puteam bănui ce impact exploziv va produce acest material. Nu puteam bănui, de asemenea, că istoricul şi autorul originar din Düsseldorf va întocmi, în cel mai scurt timp, un studiu atât de temeinic şi de cuprinzător, aşa cum ne este  prezentat  în această carte.

Cu prilejul unei întruniri la care au luat parte mai mulţi academicieni, în Willich, ne-am întâlnit pentru prima oară. Eu eram, pe atunci, preşedintele Consiliului Central al Armenilor din Germania (ZAD). O scurtă privire asupra documentelor a fost, pentru mine, edificatoare: acestea vor dovedi, fără echivoc şi din perspectiva Vaticanului, genocidul comis de turci împotriva armenilor – în anul 1915 – şi, astfel, vor îndrepta cu fermitate privirea lumii spre un întunecat capitol al istoriei, ce părea să fi fost uitat. Dacă aceste documente provenind de la Vatican, o înaltă instanţă morală, ar fi publicate, discursul internaţional despre genocidul armean ar căpăta o altă dinamică.

Profund impresionat de materialele obţinute din Archivio Segreto Vaticano (textele în limba franceză au fost traduse, pentru noi, în limba germană de tânăra cercetătoare Susanna Melkonian, originară din Düsseldorf), bordul Consiliului Central al Armenilor din Germania l-a invitat pe Michael Hesemann să prezinte – pentru prima oară, în mod oficial – rezultatele investigaţiilor sale întreprinse la Vatican, cu prilejul comemorării victimelor genocidului armean, pe 24 aprilie 2013, la biserica Sf. Pavel din Frankfurt.

Biserica Sf. Pavel din Frankfurt a fost sediul primului Parlament german ales în mod democratic, Adunarea Naţională. Este considerată, astăzi, pe bună dreptate, un simbol naţional al libertăţii şi, prin urmare, leagănul democraţiei din Germania. Acolo, în acel loc încărcat de simboluri, Consiliul Central al Armenilor se întruneşte în fiecare an, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră (24 aprilie, la 19.30), la Adunarea comemorativă a armenilor trăitori în Germania, în amintirea victimelor genocidului. Libertate, pace, recunoaşterea genocidului din 1915, dreptate pentru victime: acestea sunt imperativele ce se reiau, mereu, definind această zi comemorativă.

După discursul său eclatant, tuturor celor prezenţi le-a fost clar că Sfântul Scaun a câştigat, prin persoana lui Michael Hesemann, un om de ştiinţă sincer şi curajos, care va oferi opiniei publice mondiale documente de arhivă, secretizate până acum şi care, din perspectiva semnificaţiei lor, sunt deosebit de importante.

Iar acum despre carte: în timpul lecturii, constatăm de îndată că autorul a descoperit metoda, întru totul adecvată, de a reprezenta această perioadă – extrem de complicată şi complexă – a istoriei europene. Mai cu seamă pentru cititorii germani, ea va fi nespus de revelatoare.

Hesemann face numeroase paralele, foarte potrivite, între crimele Junilor turci și cele ale național-socialiştilor, reconstruind astfel evoluția evenimentelor istorice din Imperiul Otoman și din Germania nazistă, prin comparații faptice.

Astfel, descrie politica nazistă de a găsi în est un „spațiu vital”, ce se potrivește întocmai cu cea a guvernării Junilor turci, care, cu aproape douăzeci de ani înaintea lui Hitler, vorbeau, folosind exact aceeași expresie, despre „spațiul lor vital”, visau și încercau apoi, în chip feroce, să-și împlinească visul. Chiar şi numai acest pasaj ar fi de-ajuns pentru a ne dovedi limpede: istoricul german a reuşit, la Vatican, să vadă în profunzime evenimentele acelor timpuri. Trasând în mod repetat paralelisme, făcând mereu comparaţii cu istoria germană, nu mai încape nicio îndoială despre cât de adânc a fost implicat Imperiul German – și, prin urmare, Germania de astăzi, ca urmaș de drept al acestuia – în drama istorică de la 1915. Pe marginea documentelor obţinute din Arhiva secretă papală, opinia publică mondială va lua act, pentru prima oară, de multiplele fațete, necunoscute până acum, ale evenimentelor din 1915 și din anii ce au urmat. Astfel, în această carte vor fi dezvăluite aspecte foarte noi legate de genocidul armean. Ele vor fi analizate și reconstituite în mod ilustrativ. Unele concluzii vor trebui reevaluate.

Până astăzi, cercetătorii genocidului armean și-au extras informaţiile, în mare parte, din documentele emise de cercurile evanghelice. Acum, Hesemann schimbă tradiția seculară, oferind  experților bogate izvoare catolice, în legătură cu genocidul împotriva armenilor și a celorlalte etnii din Imperiul Otoman de la acea vreme.

Hesemann apelează, în general, la termenii științifici corecți, ceea ce, pentru istoriografia și publicistica germană contemporană, nu e defel de la sine înțeles: referitor la problema armenilor, în adevăratul sens al cuvântului, aceştia se raportează mai ales la interpretarea istorică propagandistă, de stat, turcă. Pentru Hesemann, însă, Armenia de vest nu este o „Anatolie de est”, la fel cum, pentru el, genocidul armean nu este doar un „masacru”.

Acesta constituie un aspect important, căci ștergerea numelor istorice este, desigur, parte a genocidului, respectiv a patriocidului armean (Termen folosit de autor, prin derivare paronimică de la subst. „patricid”, cu sensul: uciderea ţării, răpirea ţării – n. trad.): multe nume de localități din Podișul Armeniei sunt atestate, într-adevăr, în cea de-a doua jumătate a secolului al 19-lea, de către geologul și exploratorul german prof. Otto Wilhelm Abich (1806-1886); acestea au fost însă înlocuite, din anii 1920, cu nume turcești. Este și cazul denumirii folosite în mod artificial: „Podișul Anatoliei de est”. În urma genocidului și a patriocidului, armenii erau numiţi adesea caucazieni, în pofida faptului că sunt un popor provenind din Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu și Asia Mică. Numai o parte a Armeniei se află în Caucaz. Aşadar, se procedează la schimbarea forţată a geografiei, încercând să se dea o nouă denumire poporului. Acelaşi lucru se întâmplă din nou, la ora actuală, în Europa cu denumirea vechii patrii a armenilor: sub presiunea masivă a mașinăriei propagandistice a statului turc, se încearcă înlocuirea termenului Armenia de vest cu o nouă și artificială definiție, și anume „Anatolia de est”. Din punct de vedere geografic, Anatolia de est se sfârşeşte acolo unde începe Armenia de vest. În urma patriocidului armenilor, circa 16.000 de localităţi armeneşti din Republica Turcia de astăzi au fost redenumite. Vechile nume armeneşti, cu o bogată tradiţie, au fost pur şi simplu turcizate.

Particularitatea cărţii lui Michael Hesemann rezidă în aceea că autorul constată o strânsă legătură şi o vădită continuitate între evenimentele decenale ale politicii de exterminare colectivă, aparţinând Imperiului Otoman, şi politica Imperiului German: „Dacă turcii n-ar fi izbutit, cu atâta succes, să treacă genocidul armean sub o adevărată tăcere de mormânt, poate că Hitler n-ar fi cutezat nicicând să repete grozăviile exterminării unui întreg popor, în inima Europei. Şi, în cele din urmă, oricât de incomod ar fi acest adevăr pentru noi, germanii: soldaţii germani au fost martori, complici şi tăinuitori ai primului genocid, înainte de a deveni făptaşi ai celui de-al doilea.” Din perspectiva acestui rol, Hesemann priveşte Germania de astăzi ca având o evidentă responsabilitate în tratarea genocidului armean.

Din păcate, trebuie să constatăm – cu părere de rău – că politica germană rămâne în urmă, impardonabil, cu privire la recunoaşterea genocidului, cât şi cu privire la condamnarea negării genocidului, faţă de alte ţări, ca, bunăoară, Elveția, Franța sau Slovacia. Germania a fost un foarte apropiat aliat al Imperiului Otoman – Republica Federală Germania de astăzi trebuie, deci, să-și asume total răspunderea și ar trebui măcar acum, după o sută de ani de la genocid, să aibă curajul de a pune capăt bagatelizării și să recunoască în sfârșit, în mod ferm, genocidul comis de turci împotriva armenilor, din anul 1915, în sensul Convenției Națiunilor Unite referitoare la prevenirea și condamnarea genocidului. Printr-o Rezoluţie de recunoaștere,  situaţia s-ar restabili – târziu, nu însă prea târziu. Astfel, celor un milion și jumătate de victime li s-ar acorda onorantul privilegiu al  adevărului.

Din fericire, scriitorul Hesemann nu este o prezenţă solitară în Germania. Wolfgang Gust, istoric, jurnalist și unul dintre cei mai buni cunoscători, din Germania, ai genocidului armean, și-a expus părerea – în anul 2009, la evenimentul organizat în memoria victimelor genocidului armean, în biserica Sf. Pavel din Frankfurt – în felul următor: „Dumneavoastră, armenii din Germania sau de pretutindeni, nu sunteți niște simpli solicitanți. Sunteți îndreptățiți a ne pretinde să decontăm o datorie istorică și să vă ajutăm. Trăim într-o lume a simbolurilor, ce pot avea, uneori, o influență mai mare decât cuvintele. Un astfel de simbol este Memorialul holocaustului, situat în centrul Berlinului, în apropierea clădirii Reichstagului. Și dumneavoastră, armenilor, vi s-ar cuveni un astfel de simbol. Trei, cinci sau șapte cruci de piatră – nu oriunde, în provincie, ci în inima Berlinului – ar putea alcătui un asemenea monument. Trei, cinci sau șapte Chatschkars („cruci de piatră”) ar reprezenta o proporție potrivită față de marele Memorial, pentru a-i scăpa pe nenumăraţii politicieni de teama că am vrea să ne minimalizăm răspunderea pentru holocaust. Iar aceste pietre nu costă aproape nimic, lucru important în vremuri de restrişte. Trei, cinci sau șapte asemenea puternice simboluri armenești, reprezentând deopotrivă moartea și revenirea la viață, pe platoul aflat chiar în fața Bundestagului și în vecinătatea monumentului holocaustului – ar fi un semn vizibil de departe. Unui astfel de însemn, Bundestagul nu i s-ar putea opune. (…) Ar fi o rugăminte sculptată în piatră, în numele împăcării cu un popor chinuit și pe cale de dispariție, căruia i-am refuzat ajutorul.”

Un alt locuitor din Düsseldorf, politicianul Bernhard von Grünberg, a luat cuvântul cu un an înaintea lui Hesemann, la 24 aprilie 2012, în biserica Sf. Pavel din Frankfurt, vorbind despre „adevărul și restabilirea lui pentru toți cei care ar dori, mai degrabă, să uite și care își croiesc politica după principiul reprimării”. Și a cerut, asemeni lui Hesemann: „Deoarece negarea holocaustului, în Germania, este pedepsită prin lege, negarea genocidului împotriva armenilor se cuvine de asemenea pedepsită. Legat de aceste probleme: ele n-ar trebui să fie tratate în mod inegal.” O temă precum genocidul trebuie introdusă în școli – susţine  parlamentarul SPD.

Hesemann știe să prezinte – limpede și inteligibil – complexitatea și continuitatea politicii de exterminare iniţiate de turci, acea politică nimicitoare ce durează de zeci de ani, până în ziua de azi. Evenimentele recente din Siria, unde clasa politică a Ankarei joacă un rol activ, au reînviat  fantoma genocidului contra armenilor. Aceeaşi fantomă şi-a mai arătat chipul, în urmă cu douăzeci și cinci de ani. Pe atunci, frații mai mici – de la răsărit – ai turcilor, asirienii, au procedat exact cu aceleași metode, brutale, împotriva armenilor, ca şi modelele lor din vest, în anul 1915. În capitala țării, Baku, în oraşele Sumgait, Kirovabad, Maraga și alte localități, armenii au fost masacrați ori siliți să se refugieze. Mulți armeni pornesc și astăzi de la premisa – probabil, îndreptățită – că, dacă s-ar ivi o ocazie favorabilă, Turcia ar profita de șansa de a finaliza lucrarea începută în 1915. Genocidul împotriva armenilor este în plină desfășurare, el nu este nicidecum doar o problemă de ordin istoric și îi va urmări, din păcate, pe armeni încă multă vreme.

Hesemann susține următoarea teză: exterminarea armenilor, ca și cea a asirienilor și a grecilor, în timpul Primului Război Mondial și în anii ce au urmat, a fost cea mai mare și mai sângeroasă persecuţie din istorie a creștinilor. A fost vorba – scrie autorul – „nu de religie, ci de rasă”. El conclude că, „după genocidul armean, a urmat un al doilea genocid – contra  creștinilor sirieni, și apoi un al treilea – împotriva grecilor ortodocși din Imperiul Otoman”.

Nu trebuie uitați, totuși, nici yazidiții și aleviții din Dersim, care au căzut victimă fantasmelor Junilor Turci și, mai târziu, furiei sângeroase a lui Atatürk și a urmașilor asemănători acestuia. În timpul genocidului armean, între anii 1915-1923, Dersimul alevit, spre exemplu, era considerat un loc relativ sigur pentru refugiații armeni. Aproximativ 30.000-40.000 de armeni s-au refugiat în acel loc, găsind adăpost în casele localnicilor, cărora le-a fost dat să plătească scump pentru asta: guvernul kemalist turc n-a putut sau n-a vrut să le ierte dersimilor omenia, târându-i, în anii 1937-1938, într-un fatal proces de exterminare. În timpul genocidului contra dersimilor, au fost măcelăriţi nemilos şi armenii supravieţuitori, chiar dacă aceştia renunţaseră, în mare parte, la credinţa lor creştină, preluând doctrina religioasă alevită.

Un aspect deosebit de important al studiului lui Hesemann îl constituie abordarea problemei patriei armene. Ce se întâmplă cu Armenia de vest? Ce drepturi au supravieţuitorii genocidului şi patriocidului?

După genocidul contra armenilor, au urmat etnocidul – adică exterminarea urmelor culturale, şi patriocidul – răpirea patriei lor. Patriocidul este o crimă împotriva umanităţii, una la fel de mare ca însuşi genocidul. Armenii, întocmai ca grecii şi asirienii, dar şi yazidiţii şi dersimii, au trăit ambele crime. Scopul Turciei otomane şi, mai târziu, al celei republicane a fost să şteargă definitiv prezenţa istorică, fizică, economică şi culturală a armenilor de pe tot cuprinsul Podişului Armeniei şi să excludă, astfel, orice tentativă de revenire.

A venit timpul ca politicienii şi experţii în domeniul dreptului internaţional să preschimbe  termenul „patriocid” într-o categorie politică şi juridică. Genocidul şi patriocidul armean nu constituie, în niciun caz, doar o problemă a armenilor. Problema armenească a fost, de la bun început, mai curând una internaţională – a germanilor, francezilor, englezilor, ruşilor şi a altora. Cu toţii au obligaţia de a vindeca această rană deschisă a comunităţii mondiale, şi anume cu toate mijloacele posibile – politice şi juridice.

Istoricul Michael Hesemann, prin noua sa carte, face un mare pas înainte, în direcţia recunoaşterii şi asumarii genocidului împotriva armenilor şi a celorlalte popoare – victime ale ororilor turceşti. El îi ajută, astfel, pe nepoţii supravieţuitorilor să celebreze – nădăjduim, cât mai curând – victoria raţiunii şi a moralităţii în politică.

Azat  Ordukhanyan

Istoric, Preşedintele Asociaţiei Academice Armene 1860  ( AAV ); din 2009 până în 2014, preşedintele Consiliului Central al Armenilor din Germania (ZAD )

Fragment din textul introductiv la volumul Völkermord an den Armeniern, de Michael Hesemann – München, 2015 în curs de apariție în limba română, traducere din limba germană de ALEXANDRA-CATRINA CIORNEI

 

  •  
  •