Sergiu Selian

Araratul în trei zile și o eternitate

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

ararat 44

Întrebat de ce escalada Everestul, alpinistul britanic George Mallory (care avea să dispară în 1924 fără a se ști dacă reușise să ajungă, cel dintâi, pe vârf) a răspuns: „Fiindcă există“. Ascensiunea pe Ararat poate avea, pentru străini, o motivație similară. În definitiv, ridicându-se până la o altitudine de 5.165 metri, Araratul este, în valoare relativă (4.300 m), cel mai înalt munte din lume, poalele sale întinzându-se până aproape de nivelul mării. Pentru armeni, însă, Araratul e mai mult decât o existență, un pisc de cucerit: el este o pavăză, o iluminare, o certitudine, stând de veghe statornic de-a lungul întregii istorii zbuciumate a armenilor, chiar dacă le-a fost confiscat, rămânând pe un tărâm el însuși înstrăinat. Apoi, așezat pe locul în care s-a zămislit civilizația omenirii, Araratul este, probabil, singurul simbol național care a devenit totodată un simbol universal. De aceea, ascensiunea pe Ararat va fi întotdeauna, pentru orice armean, o inițiere, un drum spre origini, o revenire la obârșie. Patriarhul suprem al tuturor armenilor, Catolicosul Vazken I, a spus: „A aspira spre Ararat este mai nobil și mai însuflețitor decât a ajunge pe Ararat“. Personal, pentru mine, aceste vorbe au fost nu o interdicție, ci un imbold de a atinge culmea muntelui, imaculată ca un spirit abia el intangibil. Aspirația mea depășea aspirația unei contemplări platonice. Contactul oricum imaterial cu piscul se cuvenea să fie însoțit de unul concret. La 36 de ani după ce pentru întâia oară Araratul mi se arătase profilat ca o nălucă iluzorie pe cerul Erevanului, am decis că trebuia să mă duc la întâlnirea îndelung amânată. Era o datorie de conștiință.

A mai intervenit o conjunctură subiectivă, ulterioară deciziei: cu puțină vreme înainte de a porni la drum, terminam de tradus romanul Rănile Armeniei, deschizător de drum al literaturii moderne armene. Autorul ei, Khaceatur Abovian, s-a aflat printre cei care, la 27 septembrie 1829, au efectuat cea dintâi ascensiune documentată pe culmea Araratului, într-un grup condus de naturalistul şi geograful german Johann Jacob Friedrich Wilhelm Parrot, profesor de filozofie naturală la Universitatea din Derpt sau Dorpat (actualul Tartu în Estonia), unde scriitorul fusese student. Abovian avea să mai participe la expediția din iulie 1845 a geologului german Otto Wilhelm Hermann von Abich, profesor de mineralogie la aceeași universitate, iar după un an, la 17 septembrie 1846, avea să facă a treia şi ultima sa escaladare, alături de politicianul englez Henry Danby Seymour, care ulterior a publicat o carte despre această experienţă. La rândul său, Abovian a scris O nouă ascensiune pe Ararat (în limba rusă), după ce relatase primul său succes în Călătoria domnului profesor Parrot şi a diaconului Khaceatur Abovian şi în Noi mărturii despre ascensiunea reală a domnului profesor Parrot pe Ararat (în germană). În iunie 1847, presa armeană cerea – nici mai mult, nici mai puţin – ca Abovian să fie dat în judecată deoarece prin ascensiunile sale ar fi pângărit sacralitatea naţională a Araratului. Traducerea pe care o făcusem cufundându-mă în universul lui Abovian se împlinea, așadar, ducându-mă pe urmele autorului. Rămâneau de văzut consecințele…

ararat 11

*

După două incursiuni în Armenia apuseană și în cea ciliciană prin mijlocirea agenției de turism Narekavank din Erevan, aveam temei să mă încredințez acelorași organizatori competenți și eficienți pentru ascensiunea pe Ararat. În fiecare an, la început de august, Narekavankul programează o excursie de câteva zile în împrejurimile masivului, având ca țintă centrală și finală escaladarea muntelui. Cum obiectivele adiacente din program – Kars, Ani, Van, Erzurum etc – îmi erau de-acum familiare, am sugerat agenției organizarea unei drumeții direct și exclusiv la Ararat. Ideea odată acceptată, rămânea să se constituie un număr minim de clienți pentru o excursie de șase zile. S-au găsit șapte amatori pentru noua formulă, iar durata avea să se reducă în final la cinci zile.

În programul curent al Narekavankului, atingerea vârfului este prevăzută deliberat pentru o zi semnificativă, 10 august, data semnării Tratatului de pace de la Sèvres în anul 1920, între Antanta și Imperiul Otoman, când puterile aliate învingătoare în primul război mondial au recunoscut Armenia ca stat independent oricum întemeiat în 1918 în partea sa răsăriteană (dar avea să urmeze, la 24 iulie 1923, Tratatul de la Lausanne, prin care se accepta suveranitatea Turciei în interiorul unor hotare incluzând teritoriile Armeniei apusene). S-a comis o derogare și de la data fixată inițial, în acest an ea fiind avansată, din motive tehnice, la 11 august. Întâmplător, ziua a coincis – într-un mod și mai agreabil – cu o sărbătoare tradițională armenească, Navasard, care marca în vechiul calendar începutul de an. Ascensiunea avea să consemneze, deci, o reînnoire spirituală în plină vară, un prag spre o altă viețuire, în care Araratul chiar… există de-acum. Ca primă zi în calendarul antic, Navasardul era o sărbătoare închinată celor șapte principale zeități păgâne armene: Aramazd, Anahit, Astghik, Nane, Vahagn, Mihr, Tir; conform mitologiei armene, în acea zi zeitățile au coborât pe pământ să se scalde în râul sacru Arațaní, primind de la oameni ca ofrandă grâu și sacrificii de animale. Mai mult, conform istoricului armean Ghevond Alișan din secolul XIX, la 11 august 2492 î. Hr., dată care avea să conteze ca început al calendarului armean, a avut loc lupta dintre Hayc, fondatorul legendar al națiunii armene, și Bell, tiranul asirian, luptă în care Hayc l-a ucis pe Bell și după care a întemeiat statul Hayk al poporului armean (numit de aceea hay). În sfârșit și mai presus de toate, 11 august este menționată, în uzanță armeană, drept ziua în care Arca lui Noe ar fi poposit după diluviu pe Ararat. Nici că se putea potriveală mai bună…

 

ararat 59

*

Pornim în zorii zilei din Erevan și, vrând-nevrând (mai degrabă nevrând, dar siliți de boicotul turcesc care a închis hotarul cu Armenia), intrăm în Turcia traversând Georgia, mai bine-zis ținuturile Akhalkalak (odinioară armenescul Djavakhk) și Akhalțka (odinioară armenescul Gugark), în centrul administrativ omonim al celui din urmă oprindu-ne, conform tradiției instaurate de Narekavank, pentru dejunul de rigoare  la Sweet Café cu bucatele locale khaceapuri și khinkali, oferite de o ospătăriță vorbitoare de armeană (la câți clienți armeni și cât de des îi trec pragul, s-o fi văzut nevoită să învețe limba lor). Familiarizat cu locul, de cum oprește mașina o zbughesc năvălind în restaurant cu o destinație care, evident, se va dovedi aceeași cu a celorlalți însă ezitanți până se dezmeticesc unde se află și de aceea formând o coadă de așteptare după mine la unica toaletă din local. Odată pătruns pe teritoriul actualmente al Turciei, drumul trece obligatoriu prin Kars, de unde coboară spre sud de-a lungul văii râului Akhurian, care formează actuala frontieră armeano-turcă. Traversăm Tuzluca (armenescul Coghb, locul de baștină al filozofului Eznic din secolele IV-V), unde niște ciudate coline roșcate și vărgate, pe locul unor foste ocne de sare din imperiul țarist, îmi amintesc izbitor formațiunile stâncoase Bungle Bungle din vestul Australiei, apoi Iğdırul (armenescul Țolachert) cu puzderie de blocuri moderne și îngrijite, și de câteva ori șoferul nostru mai-mai să calce câte un câine rătăcit imprudent pe șosea. Ajungem seara la Doğubayazıt, adică Bayazıtul de răsărit, pentru a-l diferenția de vechiul Bayazıt, care se află pe o înălțime în ținutul istoric armenesc Daroynk. Tragem la un hotel civilizat conform normelor europene, Ertur, înnoptând acolo ca să demarăm dimineața aventura noastră. Înainte de a porni, însă, colectivul hotărăște în unanimitate să coborâm de pe munte direct la Doğubayazıt pentru a câștiga astfel o zi din parcurs, în loc să înnoptăm sus în tabără cum era prevăzut.

 

ararat 15

*

A doua zi dimineața la 7:30, conform orarului stabilit de Metin, ghidul kurd responsabil cu expediția noastră, dar care nu ni se va alătura, pornim la drum. Ne însoțesc alți doi tineri kurzi, Mehmet și Radvan, care, spre deosebire de Metin, vorbitor de engleză, nu cunosc altă limbă decât pe cea maternă, ceea ce va îngreuia comunicarea noastră cu ei, dar nu ne va împiedica de tot să ne facem înțeleși și în orice caz să apreciem serviciile lor conștiincioase și prompte. Lasă că nici grupul nostru plurietnic nu e monolingv ca să etalăm o perfectă armonie verbală. Oricum, cei trei bărbați din Erevan sunt fluenți în rusă datorită educației primite în imperiul sovietic, ca atare ei pot conversa degajat cu perechea din Belarus și cu atletul rus și ascetic Ghenadi, care avea să umble în șort și să petreacă nopțile sub cerul liber, în sacul său de dormit. Numai eu fac voit figură de ignorant în ale rusei, ca să nu mă simt obligat să mă chinuiesc cu bruma mea de rusă în relația cu belarușii necunoscători de engleză.

Ne îmbarcăm la 7:45 într-un autobuz care, de la altitudinea de 1.700 m a Doğubayazıtului, ne urcă, după un voiaj de vreo oră, la 2.200 m și ne depune la punctul de start al competiției cu un învingător sigur: Araratul. Acolo, bagajul nostru cu echipamentul greu – sacii de dormit, bocancii, hanoracele, hainele groase – este încărcat pe niște cai de povară care ne vor urma (sau mai curând devansa) până hăt sus la ultimul popas. Primul obiectiv intermediar e tabăra de la 3.200 m, în care vom înnopta după ziua 1 a expediției. La ora 8:38 fix, pornim cu dreptul, căruia îi urmează stângul. Drumul pe care pășim este un suiș molcom, nu foarte solicitant, grație reliefului încă blând, acoperit cu vegetație joasă. La 9:20, facem o scurtă pauză de încărcare a bateriilor la altitudinea de 2.500 m, o alta la 10:05/2.700, iar pe la 11 una de vreo jumătate de oră la 2.900 m, într-o așezare văratică de corturi în care câteva familii de kurzi își pasc oile și acum ne ospețesc cu un ceai binevenit oferindu-ne și loc de odihnă într-un cort pentru musafiri. Ne reluăm mersul înainte și în sus. Lăstărișul alternează cu luminișuri, cărarea șerpuiește protector, iar noi mai facem o pauză la 12:30/3.100, de unde se vede tabăra. Spre surpriza noastră, Radvan clachează la un moment dat având o întindere musculară și este nevoit să se înapoieze; rămânem cu Mehmet, care de-aici încolo își va face datoria de unul singur, scrupulos și ireproșabil, ca ghid, bucătar și alte cele de trebuință grupului. Ne încrucișăm, pe traseu, cu doi tineri care coboară pe biciclete speciale, de munte, dar oricum tentativa ni se pare temerară cu atât mai mult cu cât ei pretind că au parvenit pe culme, deci pedalând pe gheață. La 13:15 ajungem la destinație, unde altimetrul nostru indică în fapt 3.370 m. Este o pajiște populată cu corturi, unele mari, de serviciu, restul fiind cele ale turiștilor improvizați în alpiniști. Găsim corturile noastre gata instalate, răsfăț de care vom fi privați în popasul următor, ca să ne exersăm îndemânarea de făcători și desfăcători de corturi. De-acum, avem în față nesmintit țelul ascensiunii noastre, versantul apusean al Marelui Ararat (armenescul Masis) și scrutăm nu îngrijorați, ci curioși, piscul pe care presupunem și ne dorim să-l atingem chiar la propriu.

ararat 26
*

Este – nu știu – tonic sau neliniștitor afluxul de vizitatori ai nu foarte ospitalierului, dar îngăduitorului munte. Până de curând interzis ascensiunii de către autoritățile locale, de când a devenit accesibil este frecventat cu o ardoare care foarte probabil îi împovărează șalele bătrâne. Se circulă pe Ararat ca pe cutare bulevard împânzit de o mulțime ieșită la promenadă, cu deosebirea că aici efortul face trierea celor învățați cu urcușul, durabili la osteneală și ambițioși în programul lor.

În lipsa vreunei alte ocupații în condițiile de confort spartan ale taberei, ne trecem timpul odihnindu-ne în așteptarea zilei 2, când vom porni spre tabăra de la cota ipotetică de 4.200 m. Trezindu-ne dimineața pe la ora 6, după ce ne strângem corturile, sacii de dormit și restul calabalâcului la 7:15 luăm micul dejun pregătit de Mehmet și… p-aci ți-i drumul. Adică printr-un povârniș mai abrupt și mai pietros decât în prima parte, lipsit de vegetație, cu excepția unor petice de iarbă și a unor tufe de ienupăr, ca și de faună, singurele exemplare de jivine întâlnite fiind niște amărâte de șopârlițe strecurându-se printre crăpături. E drept că în tabăra anterioară zăceau niște câini placizi, hrăniți cu resturi de mâncare, dar ei făceau parte din populație. Cum tot din acel du-te vino fac parte bieții cai de povară, atât de utili, parcurgând la nesfârșit traseul în sus și în jos. După câte o pauză la 8:45/3.580, la 9:20/3.740 și la 10:15/3.975, ultima fiind la o prăvălie improvizată în aer liber de niște kurzi care vând băuturi și mărunțișuri, poposim la tabăra de la 4.145 m. Este mai restrânsă decât cea anterioară (probabil că pe parcurs se produc abandonuri), înghesuită între stânci și, ce este mai neplăcut, fără apă (noroc că avem provizii din belșug) și fără facilități sanitare, dacă excludem singurul closet care nici măcar turcesc nu e și are doar doi pereți din folii de plastic sfâșiate. Dar disconfortul e vremelnic, iar plăcerea izbândei va dăinui. Deocamdată mai este un efort de făcut, ultimul și cel mai dificil.

ararat 45

*

Pentru noi, ziua 3 începe la ora 1 noaptea, când ne sculăm și, după pregătirile necesare și după micul dejun, părăsindu-ne așternuturile nefăcute și corturile nestrânse ca să le regăsim disponibile la înapoiere și echipându-ne temeinic în vederea marii întâlniri, la 1:55 luăm startul spre pisc. Este lună plină. De bun augur? Sporim lumina învăluitoare și ocrotitoare a lunii cu cea a lanternelor noastre. Pe de o parte cărarea care suie pieptiș prin grohotișul instabil sub picioare și pe de alta panta de cel puțin 450 a versantului fac ascensiunea cu adevărat alpinistică. Simțim treptat efectul sporind al caznei la care suntem supuși și ne drămuim puterile urcând alene și oprindu-ne des, dar scurt. Deși nu reclamăm vădit rarefierea atmosferei, e posibil ca oboseala altfel lesne înlăturată de câte ori intervine să fie consecința parcimoniei oxigenului. Odată cu zorii, atingem marginea calotei de gheață care acoperă culmea Araratului. Este ora 5:45, ne aflăm la 4.960 m altitudine și ne oprim ca să ne fixăm la bocanci crampoanele primite în tabără. Suflă un vânt tăios care ne va însoți tot mai îndărătnic până pe vârf. Altfel, temperatura nu pare să fie insuportabilă, să tot fie vreo -100Csau -120C, ceea ce față de încotoșmăneala noastră provocatoare se echivalează doar cu un geruleț rezonabil. Calota este, în fapt, zăpadă înghețată și asta ne ușurează cumva mersul, mai ales datorită ghearelor de sub tălpi, grație cărora înaintăm spornic, mai avântat decât până aici. Panta este și ea mai lină și ne aflăm practic pe un platou deschis care va sfârși odată cu ascensiunea noastră la cota 5.165 m (după unele surse, mai nou, și conform altimetrului nostru, 5.137, dar asta nu știrbește statutul masivului). Mă năpădește, așa, pășind pe gheață, o bucurie a reușitei, o satisfacție a împlinirii unei dorințe și mă simt de-acum copleșit, deși încă n-am ajuns la capăt. Sunt decanul de vârstă al grupului, la cei 71 de ani, 4 luni și 4 zile ai mei, ceilalți au în jur de 50 de ani și arată tot timpul o atitudine grijulie apreciabilă dar prisoselnică față de mine, belarușii au capotat și au rămas în tabără, mai precis el care a avut o indispoziție, iar nevastă-sa, fidelă, a rămas cu soțul ei, or eu țin pasul cu restul grupului ciuntit. Când ne apropiem la câțiva pași de vârf, companionii mei decid să mă lase să escaladez primul cei din urmă metri; mă simt onorat, ba chiar tușat. Avem norocul că nu mai e nimeni altcineva prin preajma noastră: în timp ce traversam platoul cei care se găseau pe culme au avut bunul simț să coboare, lăsându-ne cale deschisă. Pe la ora 6:30, suntem pe culmea supremă a Araratului. Am, în ciuda vântului sau poate tocmai datorită lui, senzația unei libertăți totale: parcă aș pluti peste lume, deasupra singur cerul senin și însorit străjuiește toată suflarea, în jur ceața care învăluiește peisajul înconjurător face deplină izolarea și, cu tot sentimentul de solitudine glaciară, simt o statornicie și o siguranță care în mod cert vin de la apartenența la masivul acesta nepereche.

Își are el perechea, totuși, cu toată unicitatea sa. În apropiere, doar Micul Ararat (armenescul Sis) îndrăznește să-i stea alături ca un camarad de încredere și de totdeauna. Imaginea lui conică și dalbă, cu înălțimea de numai 3.925 m (sau, după unii, 3.896 m), de aici, de pe Masis, pare nu umilă, ci complementară. Fără Sis, probabil că Masisul s-ar simți stingher și abătut. Îi unește o șa care, la 2688 m altitudine, formează acolada unei frății inseparabile. În vecinătate, la capătul inferior al unei fisuri lungi de 10 km pe versantul nord-estic și care lângă culmea Masisului se adâncește la o profunzime de 1 km (istoricul Movses Khorenațí din secolul V îi atribuie originea unui cutremur din anul 139), se afla odinioară o așezare de vreo 2.000 de suflete, Acorí, care a pierit distrusă și îngropată sub stânci la un cutremur în seara zilei de 20 iunie 1840. Legenda zice că acolo Noe ar fi sădit o salcie, de unde provine toponimul armenesc. Același cutremur a aneantizat mănăstirea Sf. Iacob situată ceva mai sus și purtând hramul apostolului care ar fi încercat fără succes în câteva rânduri să escaladeze Araratul.

ararat 53

*

Dincoace, odată ajuns pe vârf, nu mă pot reprima să declam versurile poetului armean Eghișe Cearenț din Dulcii mele Armenii, care ar suna cam așa în traducere:

                        Lumea de-o străbați de-a lungul și de-a latul,

                        Nu găsești un pisc mai alb ca Araratul;

                        Ca pe-un drum spre-o glorie de neatins

                        Îmi iubesc eu muntele cel drag, Masis.

            Și, pentru ca spectacolul să fie deplin, ca dublă îndatorire patriotică desfășor în bătaia vântului pe rând steagurile Armeniei și Australiei, având grijă să-mi fie vizibil în fotografie pieptul înfășurat în tricoul dăruit de un amic din Melbourne și pe care stă scris în armenește spre luare aminte: Araratul este muntele nostru.

Vine, însă, și vremea inevitabilei despărțiri. După vreo jumătate de oră în care ne-am făcut una cu Araratul și cu veșnicia semeției lui, mândri de isprava noastră, ne desprindem cu regret de piscul mult-râvnit și luăm calea întoarsă. Fapt împlinit, punct lovit. Restul e proză. Orice am face de-acum ar fi sub performanța izbutită. De pildă, faptul că, treji de la ora 1 noaptea, după ce ne-am cățărat pe culme, la 7:40 ne dezechipăm de crampoane la marginea calotei glaciare și coborâm de-a dreptul la autobuzul care ne așteaptă la cota 2.200 m urmând să ne debarce la ora 20 la același hotel Ertur, pe drumul de data asta mai lesnicios făcând un popas de vreo două ore la ultima tabără ca să ne strângem lucrurile și să le încredințăm din nou acelorași cai stoici și răbdurii, și un alt popas de o oră la prima tabără, pentru dejunul pregătit de Mehmet. Drum lesnicios doar într-un fel, comparativ cu urcușul, adică mai puțin obositor, altfel pietrișul labil al potecii ne fuge pe alocuri de sub picioare și nu odată ne pomenim lunecând ca la săniuș pe fundul propriu. Ultima porțiune, pe care Metin, venit să ne întâmpine încă de la ultimul popas și însoțindu-ne, propune un traseu nou, ne poartă printr-un peisaj bucolic de poiene și codri, odihnitor privirii, precum și mersului. După estimarea agenției Narekavank, de pe vârf la poale (sau invers) vom fi străbătut vreo 50 km.

Coborâm cu spatele spre Ararat, dar știm că el ne tutelează scrutător și din când în când ne oprim întorcându-ne cu fața la muntele de-acum cu adevărat al nostru, ca Anteu prinzând puteri ori de câte ori atingea pământul. Îl vedem de la depărtarea care sporește cu fiece pas și el rămâne același, cu sau fără noi, așa cum de jos ne amăgim că încă ne aflăm pe acel pisc alb străpungând tăria cerului albastru. Încercăm să substituim regretul de a ne fi despărțit fatalmente de el cu satisfacția de a fi fost primiți, fie și vremelnic, sus, acolo unde doar zăpada este un locatar perpetuu. Pentru noi, eternitatea a durat trei zile.

Sergiu Selian

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  • 20
  •