Eduard Antonian

ARARAT ACUM 75 DE ANI – MARTIE 1942 / MOARTEA LUI VARTAN MESTUGEAN

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

     

Primăvara în loc să aducă bucurie și speranță așa cum ar fi fost firesc dădea in schimb o noua lovitură dură comunității armene din România. La București se stingea din viață la 73 de ani cel care a fost fondatorul Revistei Ararat și mentorul multor jurnaliști români și armeni din acele vremuri. Despre viața sa vom reveni în numarul viitor. Până atunci iată câteva rânduri (nesemnate) din Ararat scrise și publicate la doar cateva zile după moartea Baronului Mestugean.

’’Moartea l-a surprins pe Mestugean în plină activitate. Abia tipărise și expediase ultimul număr din Ararat. Decăzuse foarte mult în ultimul an al vieții sale. Fizicește era sleit, sufletește era vlăguit. Cu o resemnare filosofică și creștinească și nu fără humor în glasîmi repeta ori de cate ori avea prilejul – Moartea îmi dă târcoale. Se apropie, se apropie sfârșitul, Baroane! Suferința sa a fost scurtă. O congestie pulmonară, o săptămână de zăcere și apoi veșnicia. În ziua de 10 Februarie 1942 în modesta sa locuință din clădirea azilului Ana Melic al cărui Director a fost chiar de la înființare, sărac dar mândru, Victor Vartan Mestugean și-a închis ochii pentru totdeauna după ce timp de peste 50 de ani a servit cu ardoare cultura Patriei sale și a neamului său. Pe Mestugean eu l-am cunoscut in ultimii ani ai vieții sale. Deși era îmbătrânit și se îndrepta cu pași repezi spre amurgul existenței sale păstra totuși în ținuta sa o vigoare remarcabilă. Muncea necontenit fie în umila odăiță din locuința sa fie în birourile Uniunii Armenilor. Vorba sa era sfătoasă. Știa să povestească cu miez și farmec nenumărate întâmplări din viața sa lungă și plină de episoade interesante, în care umblase mult, văzuse multe și cunoscuse mulți oameni. Bun și îndatoritor cu prietenii era dârz și pătimaș cu adversarii săi. L-am văzut într-o zi cum s-a năpustit asupra unuia din aceștia care după ce-i fusese un prieten nesincer voia să-și bată joc de bătrânețea și sărăcia sa…și cu l-a adus la ordine! Nobil prin esență nu știa să se încovoaie în fața celor bogați. Luptându-se necontenit cu greutățile vieții își publica prin propriile-i mijloace cărțile fără a apela la bunăvoința altora. De aceea a și murit sărac. Creștin evlavios nu lipsea niciodată de la slujbele bisericești. Retras într-un colț, așezat pe o bancă, înfundat într-un soi de extaz mistic asculta cu smerenie până la sfârșit sfintele cântări. Și eu cred ca din izvorul acestei profunde credințe a tras el seva puterii care i-a însuflețit mintea si trupul în ultimii ani ai vietii sale. Prin structura sa sufletească prin cultura sa și prin stilul său, Mestugean a fost și a rămas ziarist. Era gazetar nu din necesitate ci din vocație. Dacă ai să urmărești firul întortocheat al vieții sale ai să vezi limpede chemarea acestei profesiuni care l-a urmărit tot timpul ca o obsesie.

Vartan Mestugean a trăit și a murit ca un intelectual de rasă.‘’

Triste vremuri, tristă primavară, în comunitatea armeană din Romania…în 1942.

EDUARD ANTONIAN