Eduard Antonian

ARARAT ACUM 75 DE ANI – MAI 1942

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

În plin război in luna Mai 1942 comunitatea armeană din România trecea prin clipe de grele încercări. Soldații de origine armeană din Armata Română îngroșau numărul eroilor căzuți pe câmpul de onoare. Lipsurile de tot felul își făceau simțite prezența. Viața culturală armenească era într-un declin evident și ca un blestem, cu o lună înainte murise și Vartan Mestugean, Directorul, fondatorul si inima revistei noastre Ararat. Dealtfel, acest număr al revistei este ultimul ce a aparut. Înaintașii și omologii mei de atunci nu au mai putut face față incercărilor redacționale fără motorul lor, Baronul Mestugean și fără fondurile pecuniare adecvate. Revista Ararat avea să reapară în 1990, la inițiativa publicistului Arșag Bogdan Căus, ca publicație în limba română a armenilor din România, sub egida Uniunii Armenilor din România, cu periodicitate bilunară, continuând tradiția publicației cu același nume din perioada interbelică.

Între timp, la București se oficiau Parastase, căci cel puțin din acest punct de vedere, la acest capitol, noi, armenii excelăm: “A avut loc la Biserica Armenească un parastas pentru odihna sufletului celui ce a fost V.Mestugean fondatorul revistei noastre. Serviciul religios a fost oficiat de un sobor de preoți în prezența unei numeroase asistențe compusă din prieteni și admiratori ai defunctului. La sfârșitul slujbei religioase mult încercata familie a lui Mestugean a primit condoleanțele unui mare număr de prieteni după care aceștia în frunte cu SS Pr. Ig.Kilimian s-au deplasat la Cimitirul Armenesc din Pantelimon unde se odihnesc rămășițele pământești ale regretatului Mestugean și cu care ocazie Sfinția Sa a binecuvântat mormântul acestuia.“

  Trecuseră doi ani de când Grigore Trancu Iași (primul Președinte al Uniunii Armenilor din România și primul Ministru al Muncii) trecuse în neființă. Revista noastră a publicat un elogiu in memoriam extreme de plastic și sugestiv semnat de Aureliu Marinescu, un român. Chiar merită sa redăm câteva rânduri. “Cine n-a cunoscut acest mare suflet care de la catedră, de la bară, de la tribună din pagina unui ziar sau de la o masă colegială răspândea chiar și in cele mai grele momente un optimism fara seaman, a pierdut enorm. În spitale, în fabrici în azile între funcționarii comerciali, între armenii lui, între negustori, între văduvele de război, între invalizi ori cerșetori veșnic cu surâsul pe buze împărțea din belșug sfaturi părintești, încurajare și consolare. Așadar s-a dus și Trancu. Râsul lui în cascade este doar o amintire melancolică între prietenii din această redacție. Ne vom aduna câteodată în acest biurou și vom mai vorbi despre aceleași lucruri pe cari le ascultam odinioară, vom gusta din fagurii vorbelor sale dar el va lipsi dintre noi. Plecând din viață, Trancu Iași lasă numai regret, numai prieteni și un adevărat record, nici un dușman !  “

În final, un ultim anunț: “Se aduce la cunoștință Dlor. Abonați ca încasarea abonamentelor pentru Ararat pe anul 1942 a fost încredințată Dlui.Tomas Kuserian care se va prezenta la domiciliul abonaților spe a încasa suma.“ Dl. Kuserian nu s-a mai prezentat însă niciodată iar Revista Ararat a încetat sa mai existe…

EDUARD ANTONIAN

  •  
  •