Giuseppe Munarini

Antonia Arslan, La strada di Smirne (Strada spre Smirna), Milano 2009, ed. Rizzoli

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

 Cartea este continuarea celebrului roman La masseria delle allodole – Ferma ciocârliilor, tradusă în mai multe limbi printre care şi română. Traducerea a apărut anul trecut şi la editura noastră Ararat.

Deja din titlu, cartea ne prezintă drumul spre Smirna, oraşul în care, după o  veche tradiţie, s-a născut Homer, distrus, în 13 septembrie 1922,  chiar de ajunul Înălţării Sfintei Cruci, o sărbătoare  comună atât la bizantini, cât şi la romano-catolici.

Tragedia Armenilor, Metz Yeghern, (Marele Rău) adică a Genocidului, era comemorată de puţini ani, când o nouă tragedie se produce: distrugerea oraşului Smirna, care va schimba şi numele acestuia, şi va  da naştere la diaspora creştinilor, care dezrădăcinaţi au părăsit definitiv meleagurile strămoşesti.

Titlul trădează o prolixă, prolixa tragediei unde dispar nevinovaţi, personaje pe  care, graţie condeiului profesoarei Antonia Arslan am învătăt să le iubim şi pentru slăbiciunile care se împletesc cu acte de generozitate şi de eroism.

Ca şi La fattoria delle allodole, Ferma ciocârliilor,  începe cu amintirea  clipelor copilăriei autoarei: îl găsim pe bunicul Yervant, căsătorit cu o  italiancă nobilă Teresa, cu fiii Yetvart ai lui Khayël, tatăl autoarei. Apar şi amintirile: un prespapier pestriţ, figura domnişoarei Arpiarian care fiind profesoară de limba franceză se ocupa de fetiţă şi bunicul sever, dar şi înţelegător.

Shushanig cu copii ei: Arussiag, Nevart şi Henriette şi Nubar părasesc Răsăritul şi se  îmbarcă  spre Italia. Nazim, cerşetorul musulman, Ismene, bocitoare care se va căsători cu preotul greco-ortodox Isacco, care îi va ajuta. Ei au paşapoarte germane false. Nava porneşte, dar Shushanig, moare în timpul călătoriei. Trupul ei, frumos ca o statuie, va fi înmormântat la Creta.Vrednic de amintit este tactul, cu care căpitanul Suleyman  şi marinarul Cristòs se poartă cu fetele şi cu copilaşul. „Domnişoarelor, spune capitanul fetelor, mama Dumneavoastră, Validè Hanun, a murit  pe neaşteptate. Inima ei s-a rupt şi dânsa s-a dus laTatăl Dumneavoastra, în Patria cea de cerească, şi acum vă călăuzeşte de sus.

Hristos Pantocratorul şi Maica lui Sfântă să vă ocrotească de greutăţi. O vom înmormânta pe mama dumneavostră în locul cel mai frumos de pe insula Creta”.

Drumul va continua spre Veneţia. Marea apare în toată frumuseţea cu insulele şi porturile ei. Nu lipsesc clipele de seninitate, popasurile în care se pot gusta mâncărurile tradiţionale, ca “baccalao”. Nu lipsesc clipele în care se povesteşte despre Oraşul cel Mic, despre moarte, ură, brutalitatea turcilor, despre moartea doctorului Sempad, tatăl copiilor care se îndreaptă spre Italia.

Apoi în Alep, oraşul care a găzduit multi armeni, care au fugit de Genocid îi găsim pe: Ismene, Isacco şi celălalt frate lui Yervant, Zareh, care colaborează cu Fraulein Nussbaum, o  domnişoară nemţoaică excentrică, care se strădueşte să îi ajute pe copiii armeni şi pe orfani. Ismene şi Isacco devin îngeraşii păzitori ai copiilor, care sunt organizaţi într-un cor care va fi  apreciat de către cetăţenii oraşului unde minoritatea creştină era destul de însemnată.

Mereu apar şi  chipurile celor care nu mai sunt, jertfiţi departe în Anatolia.Dar şi oraşul Alep trebuia părăsit. Noua ţintă va fi Smirna, un oraş îndepărtat, unde, totuşi nimeni nu va căuta să recunoască, printre nenorociţi, o rudă, un vecin, care să-i primească într-un locaş familial.

Se naşte şi o dragoste între Hagop şi Sylvia, un băiat şi o fată armeancă, care traiesc în orfelinat şi care se vor căsători.

Armata germană va oferi toate mijloacele necesare personalului şi oaspeţilor orfelinatului ca să ajungă la oraşul Smirna.

La Padova  sosesc cele trei fete şi Nubar, care sunt primiţi bine, dar care devin şi pricină de preocupări şi de griji:

“Atunci Yervant trebue să facă socoteli –  socoteli personale amare. Iată cine sunt armenii: nu sunt vlăstare exotice ale unor mari familii de origine nobilă şi cu un aer detaşat, ci săraci şi pribegi având toate averile cu ei, adică hainele, zdrenţuroşi şi nenorociţi în căutarea unui adăpost, siliţi  să facă orice lucru pentru a supravieţui. „Cui îi pasă ce erau înainte?”

Yervant ştie să ţină o legatură strânsă cu Simone, şoferul lui, pe care  îl roagă să-l conducă cu maşina departe, departe, la ţară, unde străzile erau albe de praf, şi lumea era simplă şi spontană.

Copiii lui sunt foarte diferiţi: Vart arată interes şi dragoste faţă de artă, Khayël, cel mai tânăr, dovedeşte mare interes pentru medicină şi va deveni un mare medic.

Se frânge visul de a reconstrui Micul Oraş, în Anatolia Orientală,  armenii de acolo vor deveni o minoritate nesemnificativă. Dar se va schimba şi scenariul internaţional: armata turcă este înfrântă, locuitorii din Smirna, oraşul minunat unde locuiau, grecii, armenii, evreii, occidentalii, urmaşii aşa numiţilor „ levantini” şi turci.

Războiul cu Grecia, care obţinuse prin tratatul de la Sèvres anumite regiuni din Anatolia şi din Tracia, este un dezastru pentru turci, dar apoi situaţia va fi răsturnată.

După succesele generalului Atatürk, turcii care au fost, se pare persecutaţi de greci, care impărtăşeau Megali Idea adică visul de a reconstitui Grecia Mare cu Constantinopol ca centru principal, se răzbună: un mare incendiu distruge oraşul. Responsabili, au fost mai ales  ostaşii turci,  victime vor fi armenii şi grecii. Aici marea tragedie se împleteşte cu o mică tragedie: Isacco, simpaticul preot ortodox, iubitor de sfinte tropare, soţia Ismene şi orfanii vor muri.

Ei s-au straduit, fără succes, să îi ocrotească pe orfani.

Ne plecăm în faţa memoriei celor morţi în dezastrul oraşului Smirna, printre care îl găsim şi pe bunul musulman Nazim, amintindu-ne de cuvintele profesoarei Antonia Arslan.

„Acum voi scufundaţi-vă în focul lui Smirme, Ismene, dulce soră, Isacco, frate; şi cu voi se scufundă Nazim, iscusitul, cerşetorul cel care a făcut înşelatorii.

Scufundaţi-vă  în vârtej, doborâţi de către Rău, întunecosul  tovăraş al minţilor oamenilor. Sufletele voastre uşoare, împinse de către un vânt fără repaus, zboară, ca şi fluturi pierduţi, coborând jos, în abis.

Îngerul arzător ridică o sabie luminoasă, cu tăişul orbitor şi vă ia unul câte unul, călăuzindu-vă într-o altă parte, către Grădinile Veşnice, pline de verdeaţă”.

Giuseppe Munarini

Padova

  •  
  •