Giuseppe Munarini

Antonia Arslan, Ishtar 2. Cronache di un risveglio, Milano, Ed. Rizzoli, 2010 pp. 108+ III. [Cronica unei redeșteptări]

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 1704369_0

Acest agil volum a Antoniei Arslan, scriitoare de origine armeană din Padova, apare după șase ani de la Masseria delle Allodole, tradusă și în limba română, și la un an de la cartea, La strada di Smirne. Și acest volum cu titlu puțin ermetic, în mod vag mitologic, este publicat la editura Rizzoli din Milano.

Dar de ce acest titlu? Ishtar este o zeiță din mitologia babiloniană, doamna luminii, zeița iubirii, cum ar fi Venus sau Afrodita, însă spre deosebire de acestea, întruchipa și aspectul zeiței răului, furtunilor și a evenimentelor belice.
Istar fără litera „H”, este acronimul Institutului de Anestezie și Reanimare a Spitalului din Padova. Aici a fost spitalizată Antonia în grave condiții, în noaptea dintre 12 și 13 aprilie 2009, când a fost „lovită de un șoc septic de pietre la rinichi”.

La aflarea știrii, numeroșii prieteni dar și cunoștințele au rămas afectați și mulți care o cunoșteau pe fiica renumitului profesor Michele – Kaiel, pentru prietenii armeni – s-au rugat deoarece cea care a făcut cunoscută istoria Genocidului Armean , Marele Rău, să fie ocolită de moarte.

Imaginile din carte sunt multe: nu este reflectată doar imaginea realității înconjurătoare, dar și amintirile, probabil din cauza figurei de stil pe care Grecii o numesc „analepsis” și noi, mai curent flash back, cu figuri ale persoanelor care nu mai există, ca mama sa Victoria. Apar metafore și alte figuri retorice, care creează în mintea cititorului imagini ale lumii reale sau transfigurate, sau scene din realitatea prezentă, capturate nu cu ochii închiși, ci cu mintea, cu sufletul. Toate acestea în cele 20 de capitole ale cărții, în general scurte. « În pat, totul este un foșnet de clopote. Fiecare soc de presiune, fiecare suspin mai puternic, orice încercare de a se mișca fac să apară pe ecranul de la spatele tău lumini și luminițe, dar nu le poți vedea. Un buchet de tuburi și fire este atașat ferm la baza gâtului, pe partea dreaptă, lipit cu benzi de plasture transparente, și un altul în interiorul încheieturii mâinii stângi, unde venele apar albastre, în funcție de presiune. Nimic din toate acestea poți vedea cu ochii tăi, care sunt închiși, obosiți de această lume, umbriți, fantastici, și văd, în schimb, lucruri, cine știe, care au fost în acel loc mulți ani în urmă, sau care n-au existat vreodată» (pag. 15).

Disconfort și curaj se alternează pentru a induce pacientul să rămână atașat vieții care pare să scape, să scape din mâini. Par fantome care chem spre nimic, moartea, răul. «O putere imensă și rea se eliberează din gaura întunecată, și mă cheamă, mă cheamă» (pag. 16). Și încă «Vino la noi» repetă șoapta rea, și se apropie din ce în ce mai mult «Nu au ai speranță, nici putere, nu poți rezista». (p. 17)
Există, de asemenea, și scene de dragoste filială, cum ar fi cea a Ceciliei, fiica scriitorului, care era prezentă în orele de vizită ale spitalului, cu gesturi și cuvinte care nu ascund dragostea. Starea se îmbunătățește din ce în ce mai mult și, datorită versurilor lui Dante amintite, apare Maica lui Dumnezeu, Regina Iubirii, atât de departe de figura mitologică a lui Ishtar și figura Sf. Anton, Sfânt drag autoarei (salutat ca „prietenul meu Antonio Portughezul).

Citind paginile acestei cărți, mai  puțin cunoscute de mine decât de alții, se poate înțelege de ce autoarea este pasionată de ea, dar și cititorul va fi, trăind situații de vis sau reale, țesute împreună, cunoscând personaje reale (medici și infirmiere, vizitatori, rude) datorită scurtelor dar puternicelor scrieri ale autoarei, fiică a Padovei, dar și a Armeniei, care, mulțumită și ei ne este mai aproape.

 Giuseppe Munarini-Padova

articol apărut și în http://www.egco.ro/news_1035_ro.php

  •  
  •