Mihai Stepan Cazazian

Amosnews.ro / Aripile albe trimise peste Ararat

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

13466326_1030422023739011_2929775957564949220_n

Cand in ziua de 13 martie 2013, ca urmare a demisiei actualului Papà Onorific Bendict al XVI si a alegerii ca succesor al acestuia a cardinalului Bergoglio acesta si-a asumat numele de Francesco, multi dintre cei ce urmàresc evolutiile din interiorul Bisericii Catolice au avut impresia cà ceva se va schimba in guvernarea ei. Chiar numele ales de noul instalat in Catedrala Sf. Petru comunica  “Urbi et Orbi” cà Papa va càuta si va gàsi, precum Sfantul Francisc in sihàstrie, un mod de a vorbi pre limba lor cu toate  vietuitoarele Pàmantului, de a gàsi in solitudine ascultare panà si la “fratele lup”. Cu putine luni in urmà, in ianuarie 2016, a fost publicatà o carte,  Il nome di Dio è la Misericordia” (Edizioni Piemme, Roma) care  contine un lung interviu luat Papei Francesco de Andrea Torriello. La putinà vreme de la aparitie cartea citatà a devenit un fel de bestseller mondial, fiind tipàrit in 86 de tàri. Cuvintele fostului arhiepiscop de Buenos Aires sunt urmàrite cu interes si adeseori cu emotie pe intreaga datorità franchetei cu care sunt atinse problemele arzàtoare ale timpurilor noastre, in principal datorità atentie pentru cei pàràsiti de soartà si de semenii lor, victime ale sàràciei, abuzurilor, violentei exercitatà de cei puternici.  Nu facem aici un rezumat al càrtii in care consideratiile intervievatului sunt coerente cu doctrina Milostivirii practicate pe tot parcursul misiunii sale evanghelice  anterioare intronàrii precum suveran Pontif. “Milostivirea”, rezultà din cartea semnatà de Francesco, este impulsul interior ce ne ne obligà, pentru aprelua chiar expresia lui, “sà intràm in noaptea pe care o traverseazà nenumàrati frati ai nostri”.  Si aici referirea ii priveste atat pe cei pentru care noaptea este un timp al cosmarului provocat de altii, ràmas in memorie si suflet, cat si pe cei pentru care noaptea este locul cosmarului provocat de ei sau de semeni si ràmas in amintire ca un blestem vesnic, de care te eliberezi doar prin adevàr si redevenind milostiv. Epoca noastrà, rezultà din cartea la care trimitem, ar fi un “kairòs de milostivire” – un “timp potrivit”, un “moment suprem”, in limba greacà   – pentru umanitatea plinà de ràni a prezentului. Plinà de durere este si inima rànità a fratilor nostri  armeni.

Nu se putea ca maximul reprezentant al Bisericii Universale sà se prezinte la intalnirea cu acestia, in tara lor, fàrà a incerca sà indemne la alinarea unei suferinte istorice, a durerii dintr-o ranà care incà sangereazà, aceea a nerecunoasterii de càtre Turcia a masacràrii armenilor in timpul Primului Ràzboi Mondial. Cei care avem o oarecare familiaritate cu documentele istorice privind faptele concrete, conexe fenomenului respectiv, documente care in arhivele Turciei sunt incà inchise ermentic, nu avem umbrà de indoialà asupra faptului cà ceea ce s-a petrecut in teritoriile locuite de armenii din spatele frontului pe care se consuma conflictul intre trupele ruse si trupele turcesti corespunde – la distantà de secole – cu descrierea infioràtoarelor acte de  cruzime  ale turcilor importiva polulatiilor crestine din Anatolia mentionate de  de Robert Càlugàrul in Historia Hierosoloymitana, in secolul al XII-lea. Numai sub semnul adevàrului si milostivirii se poate alina si poate deveni lectie de viatà  o suferintà ce fàrà recunoasterea culpei riscà a se eterniza.  Desigur, ca in toate tragediile provocate de violentà, si in istoria masacrului armenilor se pot intalni episoade de pietate din partea  acelor musulmani care au incercat sa salveze vieti nevinovate, cum s-a intamplat si in Europa in timpul deportàrii evreilor in lagàrele de concentrare. Dar cadrul general al fenomenului represiunii si deportàrii armenilor este acela al exterminàrii, violentei, deportàrii si mortii prin foame, impuscare sau infometare in traversarea desetului etc etc.

Mistificarea trecutului prezintà un pericol enorm in ce priveste interpretarea prezentului. Puse de la inceput su semnul minciunii si deturnàrii semnificatiilor reale, multe acte politice grave, generate de iresponsabilitàtii personale si de grup sau de setea de putere, au fost impachetate in drapelul “interesului de stat”. Lectura lor deviantà riscà sà intoxice, in timpurile noastre, opinia publicà; o interpretare fie doar si realisticà a acestora poate arunca umbre sinistrà asupra unor aspecte controversate ale istoriei contemporane, mai ales de pe versantul convenientei pentru politicà a adevàrului. Ele pot atarna constiinta unei natiuni ca pietrele de moarà si singura alinare a apàsàrii exercitatà de ele stà in adevàr si milostivirea, notiuni care, dupà Francesco, ar trebui sa fie atribute ale comportàrii intregii umanitàti, nu doar elemente de doctrinà crestinà.

Aceasta este interpretarea pe care personal o dau motivelor pentru care Papa Francesco s-a pronuntat clar, in timpul vizitei recente din Armenia (vineri 24-duminicà 26 iunie 2016), in privinta definirii masacràrii de càtre Statul Otoman a crestinilor armeni – si nu numai –  in timpul Primului Ràzbio Mondial.  Turcia traverseazà in momentul de fatà o perioadà istoricà in care voluntarismul s-a transformat intr-un autoritarism cu conotatii dictatoriale, laicismul republican vegheat timp de decenii de armatà a fàcut loc  fanatismului, sensul egalitàtii si libertàtii, exprimat panà recent si in modalitàti vestimentare, a fost deturnat printr-o revenire la traditiile retrograde ale supunerii absolute. Si am putea continua. Acesta este modelul de societate pe care domnul presedinte Erdogan il prezintà Europei, pretinzand implicit – in vremuri foarte recente si dupà asumarea rolului de “tampon” al Turciei in fata migratiei a milioane de nefericiti alungati càtre Europa de ràzboaie la care tara sa a participat si participà activ – cà prin libera circulatie a cetàtenilor tàrii sale viziunea sa politicà, bazatà pe distrugerea sensului notiunii de democratie, sà fie acceptatà, cu drepturi depline, in aceeasi Europà. Pardon!

Problema caracterizàrii adecvate a fenomenului mortii a peste un milion si jumàtate de armeni (1,8 milioane este evaluarea istoricului britanic Arnold Toynbee) in Imperiul Otoman sub guvernul Junilor Turci, intre 1915-1916, a constituit si constituie incà obiectul unei dispute in care evaluàrile istoriografice s-au ciocnit cu interesele politice, atat ale guvernantilor Turciei cat si ale unor suporteri ai acesteia in NATO, convinsi cà o definire categoricà si in consonantà cu adevàrul istoric poate determina o slàbire nedorità a raporturilor cu un aliat fidel, a càrui unitate statalà poate fi pusà la incercare de tentativele de autodeterminare a masivei minoritàti curde din Turcia, càtre care nu poate a nu se exprima solidaritatea curzilor-frati (si nu “veri” sau rude indepàrtate) din Irak, Iran si Siria.  Orice recunoastere de càtre Turcia a caracterului deliberat al exterminàrii armenilor ascunde in sine, pentru guvernatii de la Ankara, pericolul rediscutàrii problemei curzilor la nivel international. Anul trecut intrarea unui partid ce putea consolida prezenta  curzilor in paralementul turc, dand acestora posibilitatea implicità de auzire a vocii lor in forul care teoretic ar trebui sà reprezinte vocea pluralà a Turciei,  a generat reactii de neconceput intr-un stat democratic: fortarea alegerilor anticipate pentru eliminarea curzilor din parlament si obtinerea unei majoritàti in màsurà a legifera puterea unui singur om (actualul Presedinte), ruperea fragilului status quo stabilit in raporturile cu rezistenta curdà, exercitarea violentei fatà de orice manifestare consideratà “impotriva Statului” chiar cand ea era doar expresia  revendicàrii ordonate si constitutionale a drepturilor umane elementare, disciplinate de acorduri multilaterale si de aderarea la organizatii internationale.

Pentru intretinerea prestigiului international al unui stat ce evolueazà in sensul politic in care evolueazà Turcia nu este, desigur, acelasi lucru dacà, in formulàrile istoriografice, jurnalistice si mai ales ale oamenilor de stat,  “evenimentele” care privesc soarta tragicà rezervatà armenilor de grupul conducàtor al “Junilor turci” sunt considerate doar  (in traducerea turcà) “Ermeni Tehciri” (“deportàri armene”) sau au caracterizarea gravà de “Ermeni   Soykirimi” (“Genocidul armenilor” ), expresie pe care polemica negationistà turcà o precede constant cu dubitativul “sözde” (“asa-numitul”).

Peste 30 de tàri au recunoscut panà acum cà impotriva armenilor a fost dezlàntuit intre 1915-1916 o actiune deliberatà de exterminare definibilà precum genocid.

In martie 2010 Comisia pentru Afaceri Externe a Camerei Reprezentantilor Statelor Unite a votat, cu 23 voturi pentru si 22,  o motiune prin se cere Presedintelui Obanma (care insà nu era obligat sa-i dea curs) o declaratie de definire ca  “genocid” a masacràreii cretinilor armeni din Imperiul Otoman intre 1915-1916. Declaratia a provocat rechemarea la Ankara a ambasadorului Turciei si a ràmas fàrà urmàri. Interesele enorme ale Statelor Unite in Orientul Mijlociu si rolul de aliat al Turciei au prevalat.

Cel mai recent pas in directia definirii cu numele lor adevàrat a atrocitàtilor comise impotriva crestinilor armeni a fost fàcut in rezolutia “Memoria si comemorarea genocidului   armenilor si altor minoritàti crestine in anii 1915 si 1916” supusà Bunsestagului in data de 2 iunie 2016 de cele trei factiuni parlamentare ale CDU, de  reprezentantii SPD si ai Verzilor.  In textul adoptat de Bundestag al rezolutiei apare de patru ori ori temenul de “Genozid”  si se criticà fàrà retinere “rolul rusinos avut de Deutsches Reich care, in ciuda informatiilor (primite) de la diplomatii si misionarii germani, nu a intreprins nimic pentru a opri sistematica nimicire a armenilor, aceastà crimà impotriva umanitàtii”. Rezolutia Bundestagului a venit la foarte scurtà vreme dupà valul de emotie starnit in opinia publicà germanà de interventia domnului Bundespräsident Joachim Gauck in domul din Berlin in data de 24 aprilie 2016, cu ocazia comemoràrii centenarului masacràrii armenilor. La rezolutia Bundestagului Sultanul de la Ankara si Istanbul a ràspuns, in stilul caracteristic, rechemand acasà ambasadorul. Este de altfel consolidat adevàrul istoric dupà care “marsurile mortii”, adicà deportàrile in masà ale armenilor càtre sud-est si Siria, stràbàtandu-se in marsuri fortate desertul Anatoliei, au fost organizate de ofiterii turci cu concursul  ofiterilor germani aliati. Domnul Presedinte Gauck, ca bun pastor crestin, de rit evanghelic-luteran, a actionat in spiritul crestin al adevàrului si milostivirii.

In promovarea adevàrului istoric privind atrocitatile comise in Turcia intre 1915-1916 a contribuit esential Sfantul Scaun. Armenia este fiica predilectà a crestinismului. Este primul stat.  in care crestinismul a devenit religie oficialà, in anul 301 DH, dupà convertirea regelui Tiridat al IV-lea de càtre Grigore Luminàtorul. Biserica Apostolicà Armeanà, cum este numità uneori Biserica Ortodoxà Armeanà are si acum o pozitie particularà in contextul crestinismului: in ea nu au fost acceptate deciziile Conciliului de la Calcedonia (451 DH) care condamnau monofizitismul tout-court. In pofida asemànàrilor riturilor sale cu cele ale Bisericii Catolice Armene ea este o entitate distinctà ale càrei traditii antice o fac unanim respectatà in lumea crestinà.  In istoria  ei, lungà douà milenii, episodul din 1915-1916 reprezintà pagina cea mai tragicà, o prevestire a dramaticelor evenimente ce au insotit istoria crestinàtàtii din Orientul Apropiat si Mijlociu in secolul XX-lea si in  anii mileniului nostru.

In declaratia comunà a Papei Ioan Paul al II-lea si a Sanctitàtii Sale Patriarhul Karekin al II-lea, semnatà la Etchmiadzin in ziua de  27 septembrie 2001, cu prilejul sàrbàtoririi a 1700 de ani de la declararea crestinismului precum religie oficialà a Armeniei, a fost inscrisà pentru prima datà formularea de genocid intr-o frazà de o inaltà valoare comunicativà: “Exterminarea unui milion si jumàtate de Crestini Armeni, in general definità ca primul genocid (subl.n.) al secolului XX, si succesiva nimicire a  mii de persoane sub un regim totalitar, sunt tragedii incà vii in amintirea generatiei actuale”. La distanta de 11 ani, duminicà 12 aprilie 2012 Papa Francesco, a definit “genocid” masacrarea armenilor in anii Primului Ràzboi Mondial, atràgandu-si cu acest prilej reprosurile si mania guvernantilor de la Ankara.

In timpul vizitei in Armenia Papa Francesco a urmat sambàtà 25 iunie in linii mari itinerariul urmat de Ioan Paul al II-lea in 2001: a vizitat  memorialul “Metz Yeghern” (“Marele Ràu”, sinonim cu “Genocid”  -in armeanà) dupà care a vizitat

Comlexul Memoria Tzitzernakaberd, «fortàreata randunelelor», a intrat in spatiul in care se aflà flacàra eternà, s-a rugat singur si a recitat impreunà cu altii “Tatàl nostru”.

Momentul cel mai semnificativ al acestui voiaj istoric, ce a avut loc in timp ce in Cipru Sinodul pan-ortodox promovat de Patriarhul Egumenic Bartolomeu al Constantinopolului s-a dovedit a fi un fiasco datorità absentei patriarhilor Rusiei, Bulgariei si Georgiei,  a fost acela al vizitei si rugàciunii la manàstirea Khor Virap, unde intr-un put se spune cà a fost tinut prizonier timp de 13 ani  Sfantul Grigore Luminàtorul. Este un loc magic, pe care l-am vizitat de mai multe ori in càutarea in Armenia acelor monumente ale trecutului care dupà pàrerea lui Josef Strzygowski din Die Baukunst der Armenier und Europa  ar fi contribuit la transferarea experientei arhitectonice a antichitàtii orientale in formele incipiente ale romanicului european.  In zare, la cativa zeci de chilometri, se vede Araratul, aflat in Turcia.   Cu putinà imaginatie se poate càuta cu privirea locul unde ar fi ajuns pe sol mitica Arcà a lui Noe pe care un grup de arheologi turci si chinezi au pretins in 2010 cà au descoperit-o la nivelul 4000 m. deasupra màrii. Analizele resturilor arheologice cu carbon 14 vorbesc despre o vechime de circa 4800 de ani a acestora. Suficentà pentru a da frau liber tuturoor speculatiilor.

Càtre Arcà s-au indreptat probabil cei doi porumbei eliberati de càtre Francesco si Supremul Patriarh si Catolicos Karekin II. Ei sunt simbolul pàcii si sperantei, imaculati precum adevàrul. Nu stim dacà au fost “interceptati” de aviatia turcà si nici dacà au ajuns in Arcà, in vizità. Era o zi seninà. Imediat dupà lansarea in vàzduh a inaripatelor a inceput insà sa plouà: cu proteste diplomatice, reprosuri mai mult sau mai putin voalate si acuze de reintoarcere  a Papei la spiritul cruciadelor.  Dupà douà zile de la fortarea spatiului aerian turc de càtre cei doi porumbei a avut loc miracolul: Presedintel Putin a primit luni 27 iunie o scrisoare de scuze de la Erdogan in legàturà cu doborarea avionului de luptà rus Suhoi 24 in noiembrie 2015, conditie pusà de acelasi Putin pentru “normalizarea” relatilor, dupà care ieri, marti 28 iunie, Turcia a reluat raporturile cu Isralelul, congelate din 2010, din momentul fortàrii blocului naval din fata tàrmului teritoriului Gaza de càtre vasul Mavi Marmara. In fata inràutàtirii raporturilor cu Germania  si Europa Sultanul joacà acum “cartea orientalà”. In timp ce din mainile Papei si Supremului Patriarh au plecat spre Ararat doi porumbei, din pàlària magicà a dlui Edogan ieseau deja doi iepuri. ..

Grigore ARBORE

  •  
  •