Vartan Martaian

AMINTIRI ÎNTR-UN PARC

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

JB-01

Pe Șoseaua Pantelimon, nu departe de Piața Avrig, printre blocurile care mărginesc bulevardul, se află Cimitirul Armenesc, un loc cu totul diferit față de ceea ce sîntem obișnuiți să vedem sau să ne închipuim despre felul cum arată o necropolă.

Cum pășești dincolo de poarta mare de fier, în perimetrul înconjurat de ziduri albe, te surprinde atmosfera luminoasă a locului. Te afli într-un spațiu neașteptat de calm și senin. În chip ciudat, zgomotele trepidante ale orașului, care își trăiește cu frenezie existența zilnică, nu pătrund în această incintă ca să tulbure liniștea patriarhală a locului.

Nimic din recuzita unei scenografii sumbre, tipice unei necropole, folosite pînă la saturație ca motive de inspirație de către poeții romantici, nimic trist sau înfricoșător nu găsești în Cimitirul Armenesc din București ce poate fi comparat cu o verigă dintr-un lanț nesfîrșit al generațiilor succesive.

Aici, pe pămîntul greblat, cresc hortensii și trandafiri, iarba mărginește dalele aleilor, pomii foșnesc prietenoși. Lumina soarelui se revarsă darnic deasupra acestui spațiu de o candidă blîndețe. Și nu o dată poți vedea copiii, veniți în vizită cu mămicile lor la părinții și bunicii dispăruți, cum aleargă veseli pe aleile pietruite. În blocurile de pe străzile din jur gospodine trebăluiesc pe balcoane, spală geamuri, scutură pleduri, udă florile din ghivece, fără să le înfioare prezența cimitirului din apropiere.

Stai pe o bancă și te lași cuprins de liniștea locului ca să te întorci, apoi, în febra orașului, măcar pentru un timp împăcat cu tine însuți și cu restul lumii.

Cel care se îngrijește cu discreție și perseverentă conștiinciozitate să păstreze nealterată atmosfera senină a acestui loc, unde cei plecați pentru totdeauna dintre noi și-au lăsat veșmîntul și înfățișarea vremelnică, este domnul Jirair Baronian. Domnia sa îi cunoaște bine pe toți locatarii domeniului pe care îl administrează în numele Eparhiei Armene și, trebuie să recunoaștem, că datorită eforturilor sale neobosite și a sprijinului acordat de Eparhie, cimitirul arată astăzi ca un parc.

Pînă la venerabila vîrstă de 89 de ani domnul Baronian a văzut multe, a trecut prin întîmplări bune și rele și a înfruntat încercările vieții cu demnitatea ce îl caracterizează. Timpul nu i-a alterat ținuta dreaptă, privirea limpede și sigură, optimismul și încrederea în oameni.

Domnul Jirair Baronian s-a născut la București unde a urmat școala primară și liceul. În 1948 s-a repatriat în Armenia împreună cu soția sa.

„Majoritatea celor repatriați atunci”, povestește domnul Baronian, „proveneau din Siria și Liban. Puține familii veneau din România. Speram cu toții ca acasă, în patrie, să avem șansa unei vieți mai bune. Abia mă căsătorisem și doream să-mi fac un rost.

În România regele Mihai abdicase, se instalaseră la putere comuniștii cu dictatura proletariatului, se făceau arestări în masă, mai JB-02ales în rîndul intelectualilor. Atunci au fost arestați și deportați în Siberia ziariști, profesori, avocați armeni. Majoritatea lor au murit în lagărele de acolo. Dictatura din țările lagărului comunist aplica aceeași politică de anihilare a intelectualității, indiferent de naționalitate. O metodă de opresiune și crimă asemănătoare celor folosite și de guvernul Junilor Turci care, în aprilie 1915, a arestat, deportat și asasinat 800 de persoane din elita intelectualității armene, fără să li se prezinte acestora vreun act de acuzare.

La Erevan, toți repatriații am primit un teren și credite la stat pentru construirea unei case. Într-o noapte, pe terenurile unde lucram să ne ridicăm casele au năvălit oamenii KGB-ului. Trecuse de miezul nopții. Era întuneric. Deodată, în liniștea aceea, au izbucnit plînsete și țipete de femei și copii îngroziți și o spaimă cumplită ne-a cuprins pe toți. Uneori țipetele și plînsetele acelea mi se pare că le mai aud încă. Bărbații ridicați atunci veniseră din Siria și Liban. Au fost deportați în Siberia și nici unul dintre ei nu s-a mai întors la familia lui. Erau cu toții tineri, nu aveau nici o vină, nu făceau politică, nu amenințau cu nimic siguranța statului, erau săraci și căutau ocrotire în Armenia și o viață mai bună în Patria Mamă. Ca și părinții lor, uciși în Genocidul din 1915, și ei au murit nevinovați.”

Pentru cîteva clipe privirea domnului Baronian se tulbură.

„După ce am absolvit în Armenia Facultatea de Educație Fizică”, continuă domnia sa, „am profesat ca antrenor și apoi am condus în calitate de director o școală de sport din Erevan. Profesional am avut mari satisfacții, pregătind sportivi de performanță, campioni ai Armeniei și Uniunii Sovietice, care și-au cîștigat reputația și pe plan european.”

Din modestie, domnul Jirair Baronian nu amintește că, pentru meritele sale deosebite în domeniul sportiv, a fost onorat cu numeroase diplome, medalii și cu titlul prestigios de Antrenor Emerit al Armeniei. În 1992-1993, la invitația Federației Române de Tenis de Masă, domnul Baronian a venit la București împreună cu echipa de tenis de masă a Armeniei care s-a remarcat prin frumoase succese obținute în competiții din Italia. În 1994 domnia sa și-a adus în România și familia.

În incinta Cimitirului Armenesc, la intrare, în apropierea monumentului de bronz ridicat de comunitatea armeană spre cinstirea eroilor armeni căzuți pe cîmpul de luptă sub tricolor românesc în cele două războaie mondiale, se află o modestă piramidă din pietre, cu o cruce albă deasupra, la baza căreia, într-o candelă, pîlpîie o flacără roșie cît inima unei privighetori armenești. Alături, pe o placă, sînt gravate numele a 28 de armeni din România (20 din București și 8 din Constanța) care în timpul terorii staliniste au fost deportați în Siberia de unde doar 8 dintre ei, rămași în viață, s-au mai întors acasă.

Ideea și realizarea acestui loc comemorativ modest, dar deosebit de sugestiv și, mai ales, emoționant, atît prin simplitatea lui, cît și prin esența dureroasă a evocării, aparține domnului Baronian.

Și tot pe aleea principală se află un hacikar din tuf, de un roz intens, piatră din care sînt construite în Armenia acele splendide biserici care au stîrnit admirația și interesul specialiștilor europeni pentru arhitectura armeană.

Deși domnul Jirair Baronian nu spune nimic despre cum a apărut după 1990 acest hacikar în Cimitirul Armenesc, am aflat că ideea de a aduce din Armenia un monument comemorativ închinat victimelor Genocidului din 1915 îi aparține. Dorința sa a devenit realitate cu generosul ajutor material al fraților Agop și Anuș Kîrmîzian.

Și astfel, prin hacikarul adus din Armenia și modesta piramidă cu cruce albă, se regăsesc în Cimitirul Armenesc din București, la lumina unei flăcări cît o inimă de privighetoare, frații de același neam și aceeași credință, victime nevinovate ale totalitarismului comunist și masacrelor turcești care au culminat cu Genocidul din 1915.

Anais NERSESIAN

  • 104
  •