Andreea Barbu

„Am spus mereu că sunt armeancă sută la sută.” –  Interviu cu microbiologul Valentina Calpaccian Butnariu, membră a unei dinastii de medici

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

        Valentina Butnariu s-a născut la Constanța, la 23 aprilie 1935 și a absolvit Facultatea de Medicină Generală în 1959. A fost repartizată la Fetești ca medic de circumscripție și în 1962 a urmat cursuri de specializare în domeniul microbiologiei la Institutul Cantacuzino. În perioada 1964- 1966 a lucrat ca medic specialist la acest institut apoi în anii următori la laboratorul din orașul Urziceni. În 1977 a devenit medic primar și din 1978 a lucrat la Inspectoratul Sanitar al Municipiului București. De-a lungul carierei sale a participat la simpozioane, mese rotunde, congrese, conferințe, ca și la elaborarea a numeroase studii și comunicări în domeniul microbiologiei. A obținut în 1984 titlul de medic inovator pentru “Diagnosticul etiologic” de Salmonella enteritidis prin metode clasice în 24 ore, într-o toxiinfecție alimentară din Capitală.

În 1993 i-a fost decernat Meritul  Vulturul Alb, o importantă distincție din SUA și a primit o serie de alte premii pentru lucrările sale. În prezent este vizitată de medici de renume, este adesea consultată și nu pregetă să-i ajute pe cei aflați în nevoie.   

 

– Doamnă doctor, sunteți descendenta unei familii de armeni din Constanța. Povestiți, vă rog, despre părinții dumneavoastră, Șake și Karnic. Cum au ajuns ei în România și cu ce se ocupau?

Părinții Șake și Karnic împreună cu cele două fete

– Tatăl meu a venit din Tulcea în Constanța când avea douăzeci și unu de ani pentru a-și deschide un magazin. Adesea, atât în localitatea natală, cât și apoi în Constanța, părintelui meu i se spunea Valentino, datorită asemănării sale cu actorul Rudolf Valentino. Era foarte talentat, a lucrat ca bijutier și ceasornicar. Bijuteriile sale erau inedite, elegante și rafinate. Iubea lucrurile frumoase, sofisticate.  Niciodată nu copia bijuterii, crea mereu modele noi, gândea în funcție de pietrele prețioase pe care le avea monturi deosebite. În plus picta peisaje și portete. Am fost întrebată dacă vreau să vând lucrările sale, dar mă gândesc să le donez. Familia mamei mele a venit din Imperiul Otoman, era o familie foate înstărită care l-a ajutat pe tata să-și deschidă magazinul mult visat. Deși mariajul părinților mei a fost fericit, ei au suferit enorm după venirea comuniștilor. Mama mea era armenofilă, avea o educație aleasă. Ea vorbea cu doctorul Papazian și cu membrii familiei Antonian în armeană, dar pe noi fetele ei nu ne-a învățat armeana. Îmi place să vin la biserică și să aud vorbindu-se în armeană. Soțul meu, medicul Butnariu care a fost director adjunct la Spitalul Polizu a fost impresionat când m-a cunoscut și a aflat că sunt armeancă.

– Dumneavoastră cum ați ajuns medic?

– Eram în Constanța vecini cu doctorul Papazian care m-a influențat. Vărul meu, Ervant Calpaccian a devenit, la rândul său, dermatolog. Am studiat medicina în București și am locuit la familia unchiului meu, inginerul Suren Cedighian. Unchiul meu era un specialist eminent care a studiat la Dresda și apoi a fost director la Electromagnetica. Dorința mea fierbinte a fost să devin cardiolog, dar originea mea m-a înpiedicat. Copii de negustori erau persecutați în fel și chip în timpul comunismului. Am devenit medic de laborator, am fost aproape de oamenii săraci, de problemele lor grave. I-am tratat cu răbdare, discreție, având pentru ei mereu un cuvânt bun de îmbărbătare. Le-am ascultat atât problemele medicale, cât și pe cele de viață. Un medic trebuie să fie aproape de toate nevoile bolnavului. Am constatat că există medici fără har. Mi s-a spus mereu că sunt făcută pentru a-i ajuta pe bolnavi pentru că îmi plăcea să mă implic. Sunt meticuloasă și perseverentă. Am  iubit oamenii nevoiași, le-am acordat atenție, simțind cât sunt de necăjiți. Am căutat să fac cât mai mult pentru ei, le repetam analizele în speranța unui rezultat îmbucurător.

– La începutul carierei, în acei ani teribili cum v-a afectat „originea nesănătoasă”?

– Am spus mereu că sunt armeancă sută la sută. Nu am uitat să adaug că mama mea era o aristocrată  din Imperiul Otoman care a avut o educație excepțională. Mereu îmi spuneau „Tovarășe doctor, noi v-am pune șefa Sanepidului, nu numai a laboratorului, dar ce facem cu “originea nesănătoasă” ?

fiul Dan Armand

– Era suficient pentru dumneavoastră faptul că erați iubită de pacienți ?

– Laboratorul seamănă întru-câtva cu atelierul de bijuterie pentru că în ambele locuri e nevoie de răbdare și meticulozitate. Aceste calități sunt necesare și în viața de cuplu. Soțul meu a fost chirurgul Butnariu, iar fiul meu, Dan Armand Butnariu, este medic la un spital din Paris. Am avut marea șansă să fiu soția unui ginecolog celebru din București, dar și eu am fost înțeleaptă și am tăcut când era nervos, oboist și mai ales am fost înțelegătoare. Nu l-am contrazis niciodată, l-am tratat cu blândețe. Așa i-am tratat și pe pacienții care aflați în situații grave aveau nevoie de alinare. Este mare lucru să fii un medic la care apelează mulți pentru că ei cred cu tărie în verdictul tău.

– Ați fost mereu modestă ?

– Sunt medic primar inovator, am o grămadă de titluri, un dosar întreg. Meritele mi-au fost recunoscute, am primit multe diplome, am muncit până la optzeci de ani, peste orele de program ca să-mi ajut pacienții, să descopăr cauzele bolilor de care suferă, dar am fost modestă, am avut tact și măsură. Am fost prietenă cu cei din familiile Juvara, Elias, Rosetti. Din anul întâi de facultate, m-am împrietenit cu Nadia Năcescu, fostă Juvara, cu Alida Elias și cu Anca Rosetti. Am absolvit facultatea în 1959. Nadia s-a prăpădit, dar acum în noiembrie 2018, Alida și Anca trăiesc la Paris și când merg la fiul meu le vizitez cu drag. Toate acestea le datorez educației din familia de armeni din care mă trag. Și soțul meu îi prețuia pe armeni pentru tactul lor, pentru puterea de muncă, dar și pentru dăruirea lor. Fiul meu la Paris mărturisește ori de câte ori are ocazia că este armean după mamă, lucru care îl onorează. Soția fiului meu, fiica cunoscutului arhitect Niculae Vlădescu, îi aprecia în mod deosebit pe armeni și se străduise să citescă mult despre ei. Din păcate la 2 noiembrie, Raluca, a plecat la cele veșnice, iar cei doi nepoți ai mei au rămas fără mamă. Am spus adesea că armenii știu să se descurce, au tact și sunt potriviți să,  lucreze cu publicul. De exemplu, sora mea, Maria Tranulis, medic primar a fost șefa laboratorului  Sanepidului  din Constanța. A lucrat toată viața enorm pentru că pasiunea sa pentru medicină era mare.

– Care sunt trăsăturile care le apreciați la armeni ?

– Educația austeră pe care o primesc în primii ani de viață, eleganța gesturilor, hărnicia, inventivitatea și bineînțeles delicatețea. Acasă, mama mea insista asupra lucrurilor pe care ni le permitem, dar și asupra celor la care nici nu trebuie să ne gândim. Chiar și soțul meu respecta regulile impuse de ea pentru că erau norme de bun simț. Băiatul meu la fel știe că armenii trebuie să fie un model, să arate că sunt pricepuți, dornici să învețe lucruri noi, să le aplice degrabă până nu-i ajung ceilalți din urmă. De exemplu, eu am obținut Vulturul alb, una din cele mai importante distincții din domeniul medical care se acordă de către SUA. Într-un spital de boli infecțioase trebuie să te miști repede, să dai dovadă de eficacitate.

– Fiul dumneavoastră cum a ajuns medic la Paris ?

– Soția sa, Raluca, a primit un post la Versailles, iar fiul meu a urmat-o. La Paris pot spune că a avut-o pe Alida Elias ca second mother. Acum este un medic faimos, dar din păcate nu știe limba armeană.

– Aveți un fel de mâncare armenesc preferat ?

– Cu certitudine anuș abur. De Anul Nou mama făcea această supă dulce cu multe fructe uscate. Era delicioasă.

alături de nepoți

– Pentru nepoții dumneavoastră ca și pentru tinerii armeni aveți anume sfaturi ?

– Oriunde merg în lume, în Franța sau SUA, îmi place să spun că sunt de origine armeană. Nepotul meu care acum studiază la Londra este foarte atașat de armeni. Eu am descoperit frumusețea acestui neam mai târziu și am înțeles puterea lui. Vin cu drag la biserică, merg acum și la club pentru că mă simt bine în lumea asta. Îi corectez pe nepoți și le aduc aminte că sunt  doar douăzeci și cinci la sută armeni, iar ei imi spun că simt sută la sută armenește. Ar fi de dorit să vorbim mai mult și să facem fiecare dintre noi ceva pentru neamul nostru dacă așa simțim.

 

Interviu realizat de Andreea Barbu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *