Mihai Stepan Cazazian

Agenda LiterNet.ro / Armina, frumoasa mea soră

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Nu ştiu câţi dintre voi aţi auzit vreodată de genocidul din Asia Mică (1914 – 1922), coordonat de Imperiul Otoman împotriva minorităţilor etnice. Poate că, la fel ca mine, veţi intra pe Wikipedia ca să aflaţi despre ce e vorba. Cert este că dacă nu ştiţi nimic, sunteţi un european autentic. Un bun occidental şi, deci, spectatorul ideal pentru Armina, frumoasa mea soră: un spectator ignorant în mod involuntar, născut în cultura europeană a “ochelarilor de cal” şi în curentul de orientare obligatorie către vest şi de tăcere confortabilă în legătură cu ceea ce se întâmplă în est. Spectacolul este, în esenţa lui, un semnal de alarmă în acest sens. Aduce pe scenă frânturi din trauma suferită de armenii creştini, în perioada exterminării şi ridică la nivel de parabolă, fără graniţe şi repere temporale, durerea umană în cel mai intim sens al ei.

E greu să vă imaginaţi cum arată scenele din Armina…, nici măcar dacă aţi văzut exemple cât de cât similare de teatru pe motive ritualice – iar cele mai apropiate titluri româneşti ar fi O trilogie antică a lui Andrei Şerban sau Danaidele lui Silviu Purcărete. Şi nici măcar cele mai bune instantanee foto n-arputea să vă comunice “temperatura” fantastic de înaltă a spaţiului scenic, construit printr-un amestec de muzică sacrală arhaică (performată live din voce şi clopote), frânturi de situaţii ilustrate simbolic şi decoruri care încontinuu cad, se desfac, se rup, se realcătuiesc, sugerând biserică, spital, uliţă. Aşa că cel mai bine ar trebui să vă imaginaţi o combinaţie de liturghie, şantier şi dans contemporan, în care stihirile bisericeşti devin cântece de plângere a tot ceea ce se petrece pe scenă: sugestii de situaţie foarte precis jucate, foarte atent accentuate prin fâşii de lumină care taie în bezna scenei şi pun în evidenţă, constant, victima şi călăul. Întocmai ca în teatrul cruzimii, aşa-zis ritualic, anistoric,non-psihologic, de intensitate carnală pe care îl visa Antonin Artaud acum un secol, Armina… produce şoc vizual, sonor, fizic. Scena, personajele şi obiectele sunt în permanenţă lovite, trântite, mişcate, creând muzică din gălăgie şi asigurând dinamismul agresiunii. Certitudinea violenţei.

Armina… – ca ofertă de teatru senzual, crud, afectiv, obiectual, ca ofertă de teatru care, fiind  evocator-ritualic, exclude orice cădere în derizoriu – poate fi un mic model pentru teatrul românesc. Spun “mic” ca să nu supăr, deoarece, ca unii care preferă textele mari, având impresia că şi montarea lor va fi automat mare, mulţi regizori români ar putea coborî urechea la ceea ce conţine un astfel de teatru golit de vorbe, dar umplut cu intensităţi umane: fond folcloric de sonorităţi şi motive estetice arhaice (pe care noi, românii, îl avem din plin în fiecare colţ de ţară), traume naţionale (ne-am putea, oare, lăuda cu o istorie paşnică?) şi orientarea spre trecut (virtute fundamentală a românului). Dacă cumva visez cai verzi pe pereţi, trageţi-mă voi de mânecă.

Florian-Rareş Tileagă

Titlu original: Armine, Sister
Regie şi dramaturgie: Jarosław Fret
Scenografie: Maciej Mądry, Krzysztof Nawój, Paweł Nowak, Bartosz Radziszewski, Andrzej Walada / Muzică: Jarosław Fret
Distribuţie (parţial): Davit Baroyan, Ditte Berkeley
Producţie: Teatr ZAR, Polonia
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Karol Karek
.

  •  
  •