Mihai Stepan Cazazian

ADEVARUL.RO / Holocaustul armenilor: cum a devenit România patrie pentru 10.000 de refugiaţi din calea prigoanei otomane

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

646x404

În primul genocid al secolului XX (1915-1923) au pierit, în funcţie de sursa datelor, între 500.000 şi 1,5 milioane de armeni din Anatolia, peninsula ocupată de otomani. Urmaşii refugiaţilor din România povestesc despre dramele care le-au însângerat familiile şi despre puterea de a începe o nouă viaţă în ţara noastră.

Primăvara anului 1915 avea să însemne declanşarea primului genocid al secolului XX: masacrul armenilor. O populaţie de 1,5 milioane de armeni din Imperiul Otoman, aşezată în peninsula Anatolia (actuala parte asiatică a Turciei), avea să fie decimată în urma deciziilor luate de guvernul junilor turci, care conduceau Imperiul Otoman, şi care se implicaseră în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria). De teamă că armenii din imperiu ar putea să devină partizani ai armatei ruse, aliată cu Anglia şi Franţa, otomanii au luat decizia de a-şi ucide propriii cetăţeni – armenii creştini din Anatolia. Au început cu soldaţi armeni care luptau în armatele imperiului. Crime în masă şi deportări în deşertul Mesopotamiei au fost comandate pentru exterminarea populaţiei. Opt ani, până în 1923, a durat regimul de teroare prin care surghiuniţii – tineri, bătrâni, femei, copii – au fost trimişi prin deşert, spre noile locuri de exil nepopulate, indicate de guvern. „Practic, nu există familie de armeni care să nu aibă rude printre cei ucişi începând cu anul 1915“, spune profesorul universitar Mihael Chircor din Constanţa, urmaşul unei familii de armeni refugiaţi din Anatolia şi stabiliţi la Constanţa.

 

Fără ură, despre holocaust

Institutul Muzeal pentru Studierea Genocidului Armean, parte din Academia Naţională de Ştiinţe din Armenia, descrie fazele programului de exterminare a armenilor din Imperiul Otoman. A început în februarie 1915 cu înrolarea a 60.000 armeni în armata otomană, apoi dezarmarea recruţilor şi uciderea lor de către camarazii turci. A urmat teroarea declanşată în noaptea de 24 spre 25 aprilie 1915, când sute de armeni de elită din capitala Constantinopol au fost ridicaţi pe nepusă masă din casele lor, duşi în partea asiatică a oraşului şi, fără să existe un act de acuzare sau o judecată a faptelor imputate, au fost executaţi. Aceasta este data reţinută de analele istoriei pentru comemorarea genocidului.

Sub pretextul securizării zonei limitrofe frontului dintre Turcia şi Rusia, guvernul turc dispune deportarea în masă a populaţiei armene din zona teritoriilor istorice ale Armeniei cucerită de turci. Armata i-a scos din case şi i-a încolonat spre a fi duşi în deşertul sirian. Mulţi dintre armeni au fost ucişi în propriile case. „Turcii din satele vecine au năvălit cu cuţitele prin casele creştinilor şi îi înjunghiau în pragurile caselor şi pe scările bisericilor. Numai cei ce s-au refugiat pe vasele străine din port au putut scăpa“, consemna în al său „Jurnal de bord“ scriitorul Jean Bart, martor ocular al evenimentelor din Trabzonul de astăzi. Cei care n-au fost ucişi au fost trimişi într-un dureros exil. Au fost nevoiţi să meargă mii de kilometri pe jos, lăsaţi pradă foametei, epuizării, epidemiilor şi bandelor de vandali kurzi. Supravieţuitorii din deşertul Siriei au fost izgoniţi şi de aici dacă nu au acceptat să treacă la islamism.

„Bunicii îmi povesteau că râurile din regiune deveniseră roşii de la sângele vărsat de turci. Cadavrele erau la vedere în satele părăsite şi pe trasele pe care convoaiele de deportaţi le străbăteau. Au scăpat doar cei care au reuşit să ajungă la Constantinopol, unde, de teama ambasadelor străine, nu au existat masacre. Cum au ajuns oamenii din Anatolia până la Constantinopol? Bunicul şi bărbaţii în putere luptau cu armata turcă, pentru a da timp femeilor, bătrânilor şi copiilor să se retragă. La un moment dat, când armata turcă a rupt firava linie de apărare a armenilor, în masacrul şi învălmăşeala creată, bunica, care mergea în căruţă cu fetiţa ei de 10 luni şi cu tot avutul lor, a reuşit să scape doar cu hainele de pe ea. În cele din urmă, bunicii au ajuns la Trabzon, de unde au mers pe mare până la Constantinopol, de unde au venit în România. Fratele mai mic al bunicii a rămas la Constantinopol şi nu s-a mai revăzut niciodată cu bunica“, povesteşte profesorul Chircor.

Toate aceste lucruri le ştie de la bunicii supravieţuitori holocaustului, care s-au stabilit la Constanţa. Şi nu vorbeau cu ură. Ba mai mult: „În casă se vorbea deseori turcă şi bunicul avea foarte mulţi prieteni turci, cu care se conversa bineînţeles în turcă. De unde au avut ei tăria asta nu am să înţeleg niciodată“.


646x404 (1)

Orfani armeni în Portul Constanţa Sursă foto Uniunea Armenilor din Constanţa

 Orfanii, aduşi la Constanţa în 1923

Uniunea Armenilor din România s-a constituit, de altfel, în urma genocidului din Anatolia, pentru ajutorarea refugiaţilor. Înfiinţată la 25 ianuarie 1919, uniunea s-a dedicat demersurilor de obţinere a cetăţeniei române pentru cei peste 10.000 armeni fugari care-şi găsiseră adăpost în ţara noastră. Arhivele consemnează o imagine tulburătoare a celor 198 de copii orfani ai genocidului, aduşi în Portul Constanţa în anul 1923, pe garanţia filantropului armean Armenag Manissalian din Constanţa, liderul Uniunii Armenilor din România. Copiii aveau vârste între 8 şi 15 ani şi au fost trimişi în orfelinatul de la Strunga – Roman (astăzi în judeţul Iaşi), pus la dispoziţie de familia Manolescu-Strunga. Azilul le-a fost cămin timp de trei ani, până în 1926, când ei s-au împrăştiat în lume.
Albumul orfanilor de la Strunga se află şi astăzi în păstrare la Uniunea Armenilor din Constanţa. Fişele celor 198 de orfani conţin fotografiile şi datele lor de identitate, iar privirea albumului te cutremură. „Unii s-au mai întors aici, alţii şi-au pierdut urma în lume. Nu mai ştim nimic de ei“, spune Eduard Kerpician, secretarul filialei, în timp ce răsfoieşte albumul din care lipsesc poze şi foi care au fost smulse sau decupate. Kerpician este el însuşi nepotul unui refugiat din Anatolia. Bunicul său mai avea doi fraţi. Ei au emigrat în America, iar bunicul său a venit în România, pe care a considerat-o mai prosperă decât tărâmul de peste Ocean. „România a fost prima ţară care a întins o mână refugiaţilor din Anatolia“, adaugă Kerpician. Un alt document ilustrat, un catastif al armenilor din Constanţa, are înregistrate familii întregi sau doar adolescenţi – majoritatea refugiaţi din Turcia – care se stabiliseră la Constanţa. Urmaşii lor trăiesc şi astăzi în oraşul care le-a devenit cămin.

Sînziana Ionescu

citeste mai mult pe  http://adevarul.ro

  •  
  •