Interviu cu

STEPHANE GHAZARIAN


Director pentru Romania al Agentiei France-Presse

Domnule Ghazarian as dori, pentru inceput, sa va prezentati cititorilor nostri.

Sint nascut in 1960 la Erevan dintr-o mama armeanca, nascuta in Franta la Mar­silia si un tata armean, nascut la Bucuresti. Mama se repatriase, in 1947, in Armenia, venind din Franta impreuna cu parintii ei iar tata a venit in Armenia, in 1948, de la Bucuresti.

Era perioda repatrierilor in Armenia.

Exact. Parintii mei s-au cunoscut in Ar­menia. Ce stiu este ca in 1965, la cinci ani dupa ce m-am nascut eu, mama s-a reintors in Franta. Avea acolo doua surori si un frate si, profitind de o perioada de deschidere fata de armenii sositi din Franta, a cerut sa se intoarca. Din pacate tata s-a stins in 1961 la Erevan. Practic nu l-am cu­noscut. Deci am plecat in Franta impreuna cu sora mea mai mare, mama si parintii ei. Am lasat in Armenia pe bunicii din partea tatalui.

Ati revenit la Marsilia?

Nu. Initial am sosit la Paris la o sora a mamei iar apoi am ajuns la Roanne, un oras mic, nu departe de Lyon. De ce la Roanne? Pentru ca mama, cind a plecat din Franta, a plecat de aici. Aici am urmat scoala pina la 18 ani in sistemul francez. Era o comunitate armeneasca prea mica in Roanne dar era o intelegere in familia noastra in care locuiam cu bunicii. Cind ies din casa urmez educatia franceza dar cind revin acasa totul este armenesc. Astfel mi-am pastrat nu doar identitatea armenesca ci si limba armeana.

Dupa liceu ce ati urmat?

Am urmat cursuri de istorie, geografie dar si de limba engleza. Si apoi am inceput sa scriu la un ziar local, am realizat si un post de radio local de stiri. Am vrut sa-mi depasesc limitele si am obtinut un stagiu de pregatire la Paris, la Agentia France-Presse. Am facut diferite stagii la publicatii sportive iar in 1987, in urma eliberarii unui post la Agentia FP de la Washington am plecat pentru doi ani in SUA. M-am reintors la Paris, pentru patru ani, apoi iar am plecat la Washington, pentru sase ani, iar am revenit, pentru patru ani la Paris. Iar am plecat in America…

Asta e viata de jurnalist de agentie de stiri!

Am revenit la Paris, in 2005, eram numarul doi in agentie la sectia sport. Am vrut o noua schimbare si in 2007 am cerut sa vin la Bucuresti. De fapt mi-am depus candidatura pentru Hanoi, in Vietnam, si Bucuresti. Am obtinut postul de la Bucu­resti care-mi oferea o noua experienta pe plan profesional dar aveam si dorinta de a veni in tara unde s-a nascut tatal meu. Nu mai fusesem pina acum in Romania desi am vazut multe tari ale lumii. Nu am spus celor din Agentie dar doream sa-mi gasesc aici si radacinile familiei tatalui pe care nu le cunosteam deloc. Pentru mine tata nu a fost decit o fotografie. Mama a jucat tot timpul rolul si de mama si de tata.

Ati reusit sa gasiti neamuri aici?

Nu. Stiam ca marea lor majoritate ple­ca­sera in Armenia, cu valul repatrierilor sau in alte parti. Dar venind la biserica arme­neasca din Bucuresti intr-o duminica, dupa slujba, o persoana mai in virsta m-a intrebat cine sint. Am spus Parev sint noul director al Agentiei FP apoi s-a apropiat un alt domn care m-a intrebat daca nu sint fiul lui Ghazar Ghazarian. I-am spus da. Acel domn era Joni Baronian care il cunoscuse pe tata. A fost un soc pentru mine. Dupa care mi-a spus: am impresia ca-l vad pe tatal tau.

Se cunosteau din Armenia?

Nu, de aici. Au fost prieteni in adoles­centa si au plecat cu acelasi tren, cu fa­miliile lor, spre Armenia. Si astfel vin in fiecare duminica, evident sa ma intilnesc cu comunitatea dar ma vad si cu Joni, care-mi povesteste despre tatal meu, lucruri pe care nu le cunosteam.

Dupa 60 de ani ati gasit in Bucuresti un om care v-a povestit despre tatal dumnea­voastra.

Da, mi-a spus ca tatal meu era pasionat de sport (volei) un lucru pe care nici mama nu-l cunostea.

Probabil era membru al E.F.A. (Edu­catia Fizica Armeana) o organizatie in ca­drul careia multi armeni desfasurau ac­tivitati sportive.

Inca un lucru interesant vreau sa va spun. Cind am sosit in Bucuresti am cerut adresa Agentiei FP iar sediul se afla pe strada Muzeul Zambaccian. Aproape de stra­da Paris pe care a locuit tata si bunicii.

E un destin.

Bunicii tatalui aveau un magazin de ca­fea. Ei locuiau linga magazinul de pe strada Paris. Iar eu, acum, lucrez pe strada Zam­baccian si plec spre casa trecind, zilnic, pe strada Paris.

Exista inca locuinta bunicilor?

Zona s-a schimbat. Dar iata destinul a facut sa pasesc prin locurile unde a trait tata.

Mama dumneavostra a fost in Romania?

Anul trecut a fost si va reveni in luna mai cind vreau sa se intilneasca cu Joni Baronian sa povesteasca tot ce stie. E un lucru extraordinar.

Deci Joni v-a recunoscut doar dupa chip?

Adevarul este ca Joni cunostea in Armenia pe cineva din familia mea, Aram, care acum locuieste la Los Angeles. Ei vorbesc la telefon in fiecare luna si l-a prevenit ca vin la Bucuresti. Desigur daca nu veneam la biserica nu aveam cum sa ma vad cu Joni.

Sinteti cu familia la Bucuresti?

Da, sint cu sotia si copilul. Mai am un fiu din prima casatorie. El locuieste in Franta.

Revenind la Franta. Care au fost rela­tiile dumneavoastra cu comunitatea arme­ana?

Cind eram mic mergeam, impreuna cu un var, aproape de Lyon unde este o co­munitate importanta. Apoi la Paris am cunoscut mai bine comunitatea. Dar si cit am fost detasat la Washington. In general duminicile participam la slujbe. Pentru mine a fi armean nu conteaza de unde esti, din America, Franta sau Armenia. Cu regret o spun dar, din pacate, ca armean am dreptul sa o spun: peste tot in lume sint armeni dar peste tot sint divizati. Sint alte comunitati, cum ar fi evreii, care nu au aceasta problema. Nu sint evrei de aici si evrei de acolo.

Sigur, este o tema de discutat…

Revenind mai aproape, pina sa vin in Romania am cautat sa descopar o parte din trecutul meu ca un puzzle. Imi lipseau niste piese si cred ca o sa gasesc in continuare alte piese lipsa aici la Bu­curesti.

As vrea sa va intreb despre Armenia. Cum vedeti Armenia de astazi?

Prezentul nu este stra­lucit. Exista o lupta de natura politica. Nu as vrea sa intru in amanunte dar nu trebuie uitat ca Armenia, ca si alte tari din fosta URSS, este o tara tinara. Ca si Romania nu a ajuns la majorat si exista o criza a ado­lescentei. Va trebui sa mai treaca timp pentru a pune la punct institutiile statului, pentru a stopa coruptia si pentru ca tinerii sa aiba o contiinta politica nu ghidata de interese financiare. Dar eu sint un ar­mean din dias­pora care nu pot sa ma implic direct. Pot sa ofer, ca armean din diaspora, sugestii dar nu pot sa dau lectii. Ei sint acolo, ei fac politica. E usor din afara sa vorbesti, poti sa dai sfa­turi dar nu ordine. Eu am incredere in viitoa­rea generatie ar­meana care cala­toreste deja care vede ce se intimpla. Se in­toarce si poate spune ce a vazut in America, in Germania sau in alta parte si incet, incet vor crea fun­damentul unei noi Armenii. Daca eu imi pot aduce contributia intr-un fel  o voi face dar nu voi merge in Armenia sa spun faceti asa.

La final aveti un mesaj pentru cititorii nostri?

Regret ca nu exista un restaurant arme­nesc in Bucuresti. Sint foarte legat de buca­taria armeneasca. De aceea fiecare rein­toar­cere acasa, la mama, este un nou prilej de a ma infrupta cu toate bunatatile posibile. Imi doresc sa descopar cit mai multe lucruri legate de tatal meu aici in Bucuresti dar imi doresc sa ma duc la Erevan unde nu am fost de mult si unde sint inmormintati bunicii si tatal meu. Vreau sa revad hotelul Armenia unde bunicul mamei a lucrat acolo la con­struc­tia lui dar si alte locuri minunate de la Ecimiadzin la lacul Sevan.

Va multumim si sper ca, in urma pu­blicarii acestui interviu, sa gasiti si alte persoane care l-au cunoscut pe tatal dum­nea­voastra.

Si eu sper si va multumesc.

Interviu realizat de
Mihai Stepan Cazazian

Pe domnul Ghazarian l-am intilnit, pen­tru prima oara, intr-o duminica, la sfirsitul anului trecut. Venise la slujba de la Cate­drala Armeana. Aflasem, cu ceva timp in urma, ca noul director de la Bucuresti al Agentiei France Presse este un armean si chiar cautam "canale" de a intra in comunicare cu domnia sa. Dar a fost mai simplu decit ma asteptam. Un conational mi l-a prezen­tat, in acea duminica si astfel am facut schimb de carti de vizita urmind sa mai vorbim, pentru a ne intilni la redactia noastra.
A trecut ceva timp de atunci dat fiind ca agenda domnului Ghazarian este destul de incarcata.
Dar, surpriza, am primit un e-mail de la domnia sa in care ma intreba cind putem sa ne vedem. Nu am aminat raspunsul si iata ca intr-o zi de miercuri ne-a vizitat la redactie unde am realizat interviul de fata.