Ararat Newspaper. Publisher: Romanian Armenians' Union

Editia a fost îngrijita de regretata Aura Matei-Savulescu si beneficiaza de un util, documentat studiu introductiv semnat de catre Ana Diculescu-Sova. Semnificativ este faptul ca volumul în speta a aparut sub auspiciile fundatiei „Avocat Hurmuz Aznavorian“ si a beneficiat de sprijinul financiar al numerosi sponsori din lumea avocatilor. Personalitatea acestei figuri exemplare a baroului românesc dintre cele doua razboaie merita, pentru început, o prezentare, oricît de succinta. Discipol al magistratului Nicolae Papadat - sotul Hortensiei Papadat-Bengescu, Aznavorian (n. 1888) devine doctor în drept al Univesitatii din Paris în 1919, cu teza Generalizarea clauzei la ordin – problema de unificare a dreptului privat. A fost secretarul Delegatiei Române la Conferinta Pacii de la Versailles, numele sau fiind astfel direct legat de constituirea României Mari în 1918. Coautor al Pandectelor Române (1921-1946) si al Codului Penal de sub domnia lui Carol II (1938), Aznavorian a fost si unul dintre avocatii straluciti ai perioadei în speta, alaturi de nume ca Istrate Micescu, Mircea Djuvara, Constantin Hamangiu, Ionel Teodoreanu, Grigore Perieteanu, Vintila Dongoroz s.a., aparînd în procese oameni de toate orientarile politice: de la comunisti la ministri ai guvernului Ion Antonescu si membri ai partidelor istorice. S-a bucurat de prietenia si pretuirea unor I. G. Duca, Armand Calinescu, Iuliu Maniu, Virgil Madgearu, dar si Octavian Goga sau Pamfil Seicaru, a unor oameni de arta precum pictorul Alexandru Ciucurencu si colectionarul Krikor Zambaccian. A mers pîna acolo încît a refuzat, din motive… etnice sa accepte postul de ministru al Justitiei, ceea ce poate parea – si chiar este – contrariant. În 1948 comunistii l-au exclus samavolnic din Barou iar doi ani mai tîrziu l-au trimis la Canal. Eliberat din detentie, primeste din 1953 domiciliu fortat si, urmare a unei întîlniri clandestine din 1955 cu tinerii liberali, este arestat si condamnat la 25 de ani pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”. Moare întemnitat în 1961 – la vîrsta de 73 de ani – iar mormîntul nu i se cunoaste nici azi. Un destin de patriot si martir, prin urmare, dar si de profesionist liberal, constructor si aparator fervent al ordinii de drept din România interbelica. Volumul de fata reuneste între paginile sale opera juridica a maestrului – „scrieri si pledoarii“ - organizata pe trei mari sectiuni: Evocari (pagini despre I. G. Duca, Ion Adam, Pamfil Seicaru, revista Dreptul s.a., cu pretioase deschideri istorico-politice), Importanta culturii social-juridice a unei natiuni (texte cu caracter mai tehnic, dar nu mai putin angajate în chestiuni la ordinea zilei) si Pledoarii la cotele excelentei. O scriere programatica este cea intitulata Democratie, libertate, elite, adevarat credo al omului public. Scrierile si pledoariile sînt încadrate – pe de o parte – de studiul Aurei Matei-Savulescu (Profesionistul de elita si omul Hurmuz Aznavorian) si – pe de alta parte – de un argument „în loc de postfata” semnat de aceeasi regeratata doamna Matei-Savulescu si urmat de un dialog cu fiica maestrului, Rodica Sfintescu. Din acest interviu aflam o serie de amanunte importante privind copilaria avocatului si traseul familiei sale înainte de venirea în România, atît de asemanator celui al altor refugiati din calea Genocidului: „Bunicul meu, armean fiind, a scos un ziar antiturcesc în care descria persecutiile la care erau supusi conationalii lui. În urma declansarii masacrului asupra armenilor, a trebuit sa fuga pentru a scapa cu viata el si familia lui. Deci tata s-a nascut la Trabzon, fostul Trapezunt, cum i se spunea pe timpul romanilor. Nu avea nici 10 ani cînd a ajuns la Constanta. Bunicul meu patern se tragea dintr-o familie de comercianti. Cunostea o gramada de limbi straine, rusa, engleza bineînteles, franceza, italiana si latina, greaca veche si moderna, iar pe copiii lui, deci si pe tata, i-a învatat toate aceste limbi. (…) Cînd bunicii mei au fugit din Turcia, au traversat toata Rusia, împreuna cu cei sase copii, si au ajuns la Constanta cu buzunarele goale. Au locuit într-o camera cu pamînt pe jos. Bunicul s-a sinucis. Bunica s-a apucat sa coasa butoniere pentru uniformele marinarilor din Constanta“.
Trebuie spus însa ca toate scrierile – autobiografice sau juridice – adunate în prezentul volum sînt pasionante si interesante ca o istorie vie a epocii. Indiferent de specialitate (sau… nespecialitate), cei care doresc sa înteleaga mai bine interbelicul românesc nu trebuie sa evite aceasta carte. Mina de aur pentru istorici, ea da seama, printre multe altele, despre nivelul foarte înalt al discursurilor juridic-parlamentare, despre nivelul – de asemenea foarte înalt… – de cultura generala al juristilor si despre perspectiva intelectual-umana pe care azi, cu greu o mai gasesti în viata publica. De la textul anterior semnalat despre democratie, libertate si elite la, sa spunem, cuvîntarea rostita de Aznavorian în calitate de raportor la Mesajul Tronului în sedinta Camerei Deputatilor din 13 decembrie 1935, de la interventia despre interpretarea legilor si discursul adiacent privind represiunea penala si regimul penitenciar din tara la pledoaria din procesul dintre Academia Româna si Academia de Stiinte din România sau la cea din procesul – de mare rasunet în epoca – al Afacerii Skoda, rostita la Camera Deputatilor în ziua de 16 martie 1935 (foarte probabil, textul cel mai important al unei întregi cariere de pledant…), în fata ochilor nostri se desfasoara spectacolul impresionant al unei personalitati ce impune respect si admiratie. Ca discursuri menite sa convinga rational, textele fac apel la o întreaga recuzita de argumente si strategii retorice. Ele dau seama, de fapt, de structura mentala a societatii si a oamenilor chemati sa o reprezinte. Oratorul are eleganta claritatii persuasive si pregnanta diagnosticelor, pe firul unor demonstratii impecabil conduse. Iata un fragment cu caracter evocator (I. G. Duca si problema tineretului politic) în care Aznavorian da o analiza elocvanta a consecintelor pe care pactul de neagresiune din 1937 al legionarilor cu Iuliu Maniu le-a avut asupra mediului politic autohton, cu escaladarea violentei, legitimarea autoritarismului si anarhia juridica binecunoscute: „Ceea ce în ordinea morala socoteam noi o imposibilitate, a fost posibil în ordinea politica. La ce a mai servit regimul partidelor politice în cadrul democratiei care functiona înca normal si nealterat, în 1937, daca o astfel de colaborare a fost totusi posibila? Regimul politic n-a fost în stare sa împiedice o actiune grava de aventura, îndreptata chiar împotriva lui. Initiativa si organizarea colaborarii a pornit de la seful unui mare partid democrat. Unde sînt atunci vinovatii? Tot ce a urmat apoi a fost consecinta inevitabila a acestei monstruoase colaborari, unica în istoria politica a lumii. Raspunsurile încep acolo. Ca si dezastrul. Asasinatul împotriva lui I. G. Duca a fost un dureros avertisment. Din nefericire, cei care aveau raspunderea viitorului tarii, si aveau si o mare putere politica, n-au înteles nimic. Ura împotriva Regelui Carol al II-lea si a cîtorva dintre colaboratorii sai a putut legitima, în constiinta lor, orice actiune, care azi, în lumina evenimentelor, apare în toata gravitatea ei. Au luat drept pretext, în actiunea lor de defaimare, opera de întarire a autoritatii, compromise de excesele electorale si, creînd confuzii vinovate, prin asimilarea ei cu instaurarea dictaturii regale, au justificat orice complicitate (…) Astazi, în lumina evenimentelor tragice pe care le traim, actul acelor nemernici se cheama înalta tradare“. Cuvinte grele pe care, avînd în vedere actiunile politice ulterioare ale lui Iuliu Maniu, dar mai ales tragica lui reprimare de catre sovietici, sîntem tentati sa le calificam drept excesive, de nu suspecte de parti-pris politic. Si totusi, examinate cu calm, cîte dintre „diagnosticele” maestrului Aznavorian nu s-au vazut confirmate?
Din loc în loc – fotografii de familie si fotocopii ale unor documente contribuie la expresivitatea restituirii. Cartea ar merita „expertizata”, pritocita pe îndelete. Valoarea ei depaseste cu mult zona de stricta specialitate, avînd din multe puncte de vedere caracterul unei revelatii. Si, totodata, al unei reparatii postume facute unei mari figuri aproape uitate.