CEL MAI POLITIC ROMAN AL LUI ORHAN PAMUC. ACUM SI IN ROMANIA

Dupa vizita de mare succes pe care a avut-o în cursul lunii aprilie în România (si cînd toate vedetele autohtone "veneau la el" ca Mahomed la munte), Orhan Pamuk s-a întors pentru a primi un premiu la Festivalul "Zile si nopti de literatura" de la Neptun, dar si pentru a-si lansa, la Tîrgul de carte Bookfest 2008, ultimul sau roman tradus în româneste la Editura Curtea Veche. Este vorba despre Zapada, cea mai politica scriere în proza a autorului, mare succes de piata la prezenta editie (circa 2000 de exemplare vîndute). Pe manseta volumului – doua recomandari ale unor scriitori de vîrf ai lumii contemporane: canadiana Margaret Atwood si americanul John Updike. Pe pagina de garda – patru motto-uri din lite­ratura europeana: Robert Browning, Sten­dhal, Dostoievski si Joseph Conrad. Retinem, deocamdata, extrasul din Mînastirea din Parma: "Într-o opera literara, politica este ca un foc de pistol într-o sala de concert – ceva vulgar, ce nu poate fi, totusi, ignorat. Vom vorbi despre lucruri foarte urîte..." si cel din Sub ochii Occidentului de Conrad: "Occidentalul din mine s-a simtit stînjenit" Cartea este dedicata Ruzei, fiica scriitorului, care este si personaj. Probabil (si) ca înva­tatura, ca lectie de istorie prin intermediul fictiunii. E clar; estetul Orhan Pamuk co­boara în "noroiul" politicii. N-o poate igno­ra, pentru ca "occidentalul din el se simte stînjenit"... 

Într-un interviu recent, sau în mai multe, prozatorul declara ca Zapada este singurul sau roman cu caracter apasat politic, si ca "abaterea" nu va avea recidive, fiind "prima si ultima carte de acest gen. Dar, vorba proverbului american, never say never...  Zapada contine destule trimiteri politice – directe sau indirecte – la tragediile istorice ale armenilor si ale kurzilor. Prezenta ar­menilor nu e, de altfel, izolata în scrierile acestui scriitor profund ancorat în realitatea istorica turca (fie ea si... în buna masura imaginara). Bineînteles, Pamuk nu e ceea ce se cheama un scriitor militant. Dar nu e nici un evazionist indiferent la orice forma de angajament politic. Luarea sa de pozitie din presa elvetiana împotriva nerecunoasterii genocidului comis în 1915 împotriva arme­nilor si a kurzilor nu a fost un simplu episod fara incidente în opera. Totusi Pamuk e un autor greu de prins, complex si versatil. Romanele sale seamana, într-un fel, cu Turcia însasi, sau mai bine zis cu Istan­bulul: un amestec de mentalitate orientala si occidentala, cu un picior în Europa si un altul în Asia Mica.  

Spre deosebire de Ma numesc Rosu, în Zapada cadrul naratiunii nu mai este unul medievalizant, ci contemporan. Nu aburii istoriei vechi învaluie povestea, ci miasmele istoriei recente.  S-a observat demult ca în Istanbulul lui Pamuk ninsoarea e un feno­men meteorologic normal. Ceea ce, evident, nu e "normal" deloc. Mie, una, acest aspect îmi aminteste un lucru care le-a scapat co­mentatorilor: si în volumele compatriotului nostru Stefan Agopian ninge foarte mult. Iar în Tache de catifea relatarea e facuta din perspectiva unui mort, oarecum asemanator cu debutul romanului Ma numesc Rosu... Coincidenta, dar sa fie oare vorba de un imaginar comun, legat într-un fel sau altul de fabulosul oriental? Am motive sa cred ca da. Numai ca aici ninsoarea nu are un ca­racter prea diafan... Ninge imens, ninge apocaliptic si în Zapada (titlul e de altfel cît se poate de elocvent în acest sens...). Me­tafora iernii, a frigului, a înghetului, a mortii chiar, dar si a albului ce învaluie solara capitala turca îsi are, desigur, tîlcul ei. E, printre altele, titlul unui poem de succes al eroului central (poetul Ka, exilat politic în Germania si întors în Turcia natala spre a investiga o "epidemie" de sinucideri care bîntuie printre tinerele din orasul Kars). E, apoi, o formula chimica "hexagonala" ce trimite la geometria ascunsa a gîndirii si a vietii însesi. Metafora a mortii, zapada e descoperita la loc de cinste într-o Enciclo­pedie a vietii. Si asa mai departe, într-un lant ametitor de semnificatii pe care mai bine va invit sa-l descoperiti singuri. Cert e ca în cartea de fata avem de-a face cu o simbolistica în care politicul e un element decisiv. Printre altele, zapada mascheaza o realitate veche si murdara, ce se vrea înghe­tata de societatea contemporana. Este Turcia pe care poetul Ka o descopera cu adevarat în estul ei, la Kars. Adica într-un loc al vechilor confruntari sîngeroase: "- Peste trei zile, cînd se va topi zapada si se vor debloca drumurile, Ankara o sa ceara socoteala pentru sîngele varsat aici, a spus Ka. Nu pentru ca le-ar face placere sa se verse sînge, ci pentru ca nu le place ca aceia care fac acest lucru sa fie altcineva decît ei".  În cele trei zile pe care personajul le petrece în tîrgul potopit de zapezi, si care, de la un punct încolo, întrerup legaturile cu restul lumii, el descopera pe propria piele conflic­tele dintre "europenisti si islamisti", dar mai ales memoria victimelor. Într-un fel, avem de-a face cu o "întoarcere a poetului" – nu a huliganului, ca la Norman Manea... -, a vocii exilate care nu vrea sa taca, dezva­luind adevaruri incomode. Ele se dovedesc a fi însa inutile: la sfîrsitul cartii Ka se întoarce, dezamagit si învins în Germania. Exista aici mai multe romane imbricate – cu arta - unele în altele, un roman de dragoste (între Ka si Ipek), un roman detectiv, un roman politic, unul social, altul poetico-simbolic si parabolic, un roman despre conditia intelectualului care trebuie sa con­teste, cu orice pret, goliciunea idolilor tri­bului... Exista chiar si un roman "feminist" sau, în orice caz, "emancipator", amintind pe undeva cartile lui Elif Shafak, Rusinea lui Salman Rushdie sau filmele iranienei Samira Makmalbaf. Pentru cunoscatorii isto­riei turce recente, Zapada constituie o mina de aur. Dar nu asupra arhitecturii na­rative a cartii si asupra ingredientelor ei vreau sa insist acum, desi discutia ar merita, cu prisosinta purtata si în acest sens, even­tual pe linia de legatura a "negocierilor dintre viata si teatru, între arta si politica". Vai încerca sa scot în continuare la lumina dimensiunea armeana – atîta cîta e – a perspectivei politice.

Spre deosebire de Elif Shafak care, în Bastarda Istanbulului, aducea în prim-plan tragedia armenilor, Orhan Pamuk in­sista, în Zapada, asupra tragediei kurzilor. Chestiunea armeneasca e prezenta totusi, chiar daca nu în prim-plan. Armenii sînt priviti, aici, mai ales ca absenta, ca dispa­ritie. Iata cîteva exemple:

"Toti acei armeni, rusi, otomani, turci din perioada timpurie a Republici, care transformasera orasul într-un modest centru de civilizatie, îsi pierdusera urma si aveai sentimentul ca ulitele erau atît de pline de viata pentru ca nu avea cine sa le ia locul".  Sau: "Karsul era un oras parasit; fie ca lo­cuintele la portile carora bateam erau casele unor armeni în care nu mai statea nimeni de optzeci de ani..."

Problema muncitorilor armeni discrimi­nati si exploatati la sînge este si ea atinsa, în treacat: "unii antreprenori din constructii aduceau muncitori ilegali din Armenia în camioane care transportau carne, pentru ca erau mai ieftini, si-i cazau în baraci..."

Exista chiar si trimiteri precise la genocidul armenilor, mai exact la tabuizarea lui de catre nationalistii turci. Vechiul cos­mopolitism al Kars-ului este înlocuit, în prezentul naratiunii, de conflicte artificiale, aparute în urma purificarilor etnice: "În aceste zile cînd noi cei din Kars, care am trait vreme îndelungata în simbioza, împar­tasind acelasi spirit, ne-am pomenit tîrîti de forte straine în conflicte fratricide, cînd societatea noastra s-a împartit în mod arti­ficial în doua tabere, prin discriminari între laici si religiosi, precum si între kurzi, turci si azeri, cînd au fost readuse la viata tot soiul de afirmatii cu privire la genocidul ar­menilor, pe care a venit momentul sa-l uitam, si-a facut brusc aparitia, printre noi, persoana aceasta dubioasa care a fugit din Turcia si traieste de ani de zile în Germania, dînd nastere la tot soiul de întrebari în rîndul oamenilor".

Sau: "În vreme ce batrînul gazetar de origine azera, care întreba mereu «la care natiune va referiti», facea o lunga expu­nere referitoare la cruciade, la genocidul împotriva evreilor, la pieile rosii care fuse­sera macelarite în America si la musulmanii ucisi de francezi în Algeria, dupa ce spusese «sa nu renuntam la identitatea noastra de turci si la credinta noastra», dentistul aflat printre ei a întrebat cu siretenie: «Unde sînt milioanele de armeni din Kars si din Ana­tolia?», însa informatorul care lua notite nu i-a consemnat identitatea, pentru ca i s-a facut mila de el".

Cartile lui Pamuk sînt scrise în maniere aparent foarte diferite, cu componente di­ferite dar, dincolo de orice deosebiri, mai mult sau mai putin structurale, cîteva con­stante se lasa lesne decelate: prezenta obse­danta a Istanbulului, adevarat centru sim­bo­lic al naratiunilor pamukiene; intriga detectivista, cu elemente de conspirationism metafizic a la Umberto Eco; buclele meta­fic­tionale; si amestecul oriental-occidental, "puntea" interculturala pe care scriitorul o construieste, subtil. Ca "fictiune politica" (desi, evident, nu e doar atît) Zapada s-ar cuveni citit si prin comparatie cu "fictiunile politice" românesti de dinainte si de dupa caderea comunismului. În mod semnifi­ca­tiv, nationalistii si fundamentalistii turci din roman traiesc cu obsesia a "ce zice Europa", fara sa-si schimbe naravurile. De altfel, tipologia si psihologiile islamistilor consti­tuie un element important al naratiunii. Structurile paramilitare, asasinatele politice, retelele mafiote, de clan fac obiectul unei priviri lucide si, pe alocuri, crude. Exista si aici elemente de esopism, de scriere printre rînduri, semn ca teama se face simtita si la scriitorul turc de azi... Ceea ce nu înseamna ca volumul de fata nu ar fi unul curajos. Dimpotriva. Dar nu pot sa nu-mi ascund regretul ca etnici armeni nu beneficiaza de aceeasi atentie si compasiune de care bene­ficiaza kurzii. Stiu, literatura e literatura si pretentii de acest gen pot parea absurde. Nu-i mai putin adevarat însa ca atitudinea lui Ka, alter ego al lui Orhan Pamuk, e de na­tura sa ne dea serios de gîndit: "Faptul ca fusese exilat în Germania ani de zile, din ratiuni politice în care nu mai credea deloc acum, îl determinase sa-si stearga din minte ideea relatiei dintre politica si sacrificiul personal. Cînd se afla în Germania si citea în gazetele turcesti despre cutare foiletonist care fusese ucis – în mod foarte probabil – de catre islamisti, din ratiuni politice, Ka reactiona cu mînie la un astfel de incident si avea tot respectul fata de cel decedat, dar nu încerca nici un fel de admiratie speciala fata de scriitorul care-si pierduse viata". Cine are urechi de auzit...

P.S. Ca întreaga serie Pamuk de la Curtea Veche (din care au vazut pîna acum lumina tiparului Ma numesc Rosu, Viata cea noua, Cartea neagra si Fortareata alba) si acest roman este tradus, cu talent si competenta, de catre turcoloaga Luminita Munteanu, ale carei note de subsol cu va­loare explicativa sînt mai mult decît bine­venite.

de Cristina MANUK