Ararat Newspaper. Publisher: Romanian Armenians' Union

De ce spun „incredibil“? Pentru ca nu e nevoie sa fii istoric de specialitate spre a-ti da seama ca ai în fata un volum jenant, grosier si pe alocuri caraghios de propaganda negationista desantata, mitomana. E suficient sa ai un IQ cît de cît normal. Nu conteaza (sau poate conteaza…) cu ce fonduri a fost tiparit. Se spune ca banii n-au miros. Cert e ca am avut, parcurgîndu-i paginile, aceeasi senzatie ca acum cîtiva ani buni, cînd citeam, revoltata, un „dictionar grotesc“ realizat – cu acelasi imens ridicol propagandistic si falsificator – un dictionar „moldo-român“ demn de ironia lui Flaubert si de parodia lui Mircea Horia Simionescu. Un dictionar realizat de românofobii si rusofilii comunisti aflati la putere în Republica Moldova. Sunt cîtiva ani de cînd, în aceasta pagina, comentez cu regularitate lucrari istorice de prestigiu international despre realitatea Genocidului din 1915, semnate de autori armeni si nearmeni. Nu e nevoie sa fii „parte“ ca sa realizezi valabilitatea lor stiintifica. Autorul Mitomaniei… se numeste Erich Feigl, care-si dedica opul fiului sau Elgun („For my dear son Elgun“) si memoriei prietenului Erdogan Ozen… Ma întreb: ar fi avut oare domnul Feigl tupeul de a înlocui în titlurile de pe coperta si în interiorul volumului cuvîntul „armeni“ cu „evrei“? Desigur ca nu. Pentru ca negarea Shoah-ului e recunoscuta, pe drept cuvînt, ca o monstruozitate imprescriptibila. Dar a curs deja destula cerneala în legatura cu implicarea Germaniei din timpul Primului Razboi Mondial în „stimularea“ politicii genocidare a Junilor Turci. Însusi Hitler afirma, cu mîndrie, ca s-a „inspirat“ din Genocidul armenilor cînd a initiat Kristallnacht. Din pacate Turcia democratica, pro-europeana post-Atatürk evita sa-si asume ororile comise de Imperiul Otoman. De ce? Întrebati-l pe turcul Orhan Pamuk. Sau pe turcoaica Elif Shafak. Sau pe scriitorul german de etnie evreiasca Edgar Hilsenrath. Sau pe alti „denigratori“, indiferent de apartenenta. Capodopera de mitomanie, dar si insulta la adresa unui întreg popor, „lucrarea“ lui Erich Feigl ilustreaza admirabil butada cu hotul care striga „prindeti hotul”.

Totul începe cu o lista a diplomatilor turci asasinati de teroristii armeni din 1973 pîna în 1994 si continua prin negarea legitimitatii istorice a armenilor „pe pamînt turcesc“, apoi cu denuntarea documentelor „false“ ale „escrocului“ Aram Andonian pe baza carora Franz Werfel si-ar fi construit romanul Ce patruzeci de zile de pe Musadagh. Mai încolo aflam însa ca Werfel „stia ca fusese înselat de falsificari“… Nu vreau sa justific în nici un fel terorismul nimanui – o crima ramîne o crima, indiferent cine a comis-o. Dar e cazul sa ne întrebam, totusi, care au fost cauzele care au dus la asemenea efecte. Nu cumva Crima comisa, cu „buna“ stiinta, împotriva unei întregi natiuni si nerecunoasterea obstinata a acesteia? Cît despre „escrocheria“ lui Andonian care – vezi-Doamne – ar fi generat „perspectiva deformata” indusa de istoriografia armeana sau pro-armeana, ce sa mai spui? Frumoasa teorie a conspiratiei! Exista atîtea marturii istorice si diplomatice încît te si miri cum de a reusit „falsificatorul“ armean sa-i prosteasca pe toti! Fapt e ca autorul germano-turc al Mitomaniei… dezvolta, pe tot parcursul cartii, o adevarata fixatie la adresa lui Aram Andonian, a carui ruda, Agop, l-a „intoxicat“ pe însusi ambasadorul american Morgenthau... Un alt „plastograf“ asociat ar fi germanul Johannes Lepsius. Nu-i oare cam putin?

Una peste alta, marele criminal Talaat Pasa, liderul Junilor Turci, iese complet nevinovat, victima a terorismului armean, niciun ordin de asasinare colectiva neputîndu-i fi pus în cont. Strategia lui Feigl este de fapt foarte simpla, proprie tuturor negationistilor: victimizarea agresorilor (ale caror violente sunt minimalizate si justificate prin ratiuni defensive) si culpabilizarea agresatilor, pe scurt: transformarea acuzatilor în acuzatori. Pentru ce? Printre altele – pentru „invazia greco-armeana“ asupra poporului turc din 1919... Si pentru multe alte asemenea crime, mai vechi sau mai noi. Practic – întreaga istorie moderna a relatiilor turco-armene este pusa sub semnul „subminarii“ otomane de catre poporul armean, dornic sa edifice o Armenie mare pe teritoriul anatolid si aliat cu vecini inamici (Rusia) pentru îndeplinirea mîrsavului scop. Pe aceeasi logica, „provocarilor“ si „sabotajelor“ armene (stipendiate de armata rusa) de pîna în 1915 le urmeaza – dupa Primul Razboi Mondial – atentatele teroriste ale gruparilor din diaspora si, evident, mistificarile istoriei de catre armeni. Am spus „provocari“? Dar Feigl vorbeste, nici mai mult nici mai putin, decît despre „ucigasele rebeliuni armene din Mus si Van“ care au dus – suprema protectie… – la „mutarea“ cîtorva sute de mii de oameni în Siria de catre armatele turce!

Adeseori, Erich Feigl apeleaza la „marturii“ suspecte, cum ar fi cea a sefarditului Abraham Sou Sever, prieten cu Werfel. Iata un extras în acest sens:
„Dragul meu prieten plecat dintre noi, Franz Werfel, care a scris acea carte (…) nu a fost niciodata în acea regiune, ca sa investigheze ce a scris. El a scris dupa cum i-au povestit prietenii lui armeni din Viena. Înainte de a muri, Werfel mi-a marturisit ca se simtea rusinat si chinuit de remuscari pentru ca scrisese cartea si pentru multele neadevaruri si masinatiuni pe care i le-au bagat pe gît armenii. Dar nu a îndraznit sa marturiseasca acest lucru în public, de teama de a nu fi omorît de teroristii dasnagi. Misionarii crestini i-au gasit pe armeni doritori si usor de convertit de la crestinismul lor ortodox ancestral la marcile (sic!) protestanta si catolica. În rezonanta cu cei pe care îi convertisera, ei au ajutat la raspîndirea prin lumea occidentala a falselor povesti despre masacru. Armenii contemporani au auzit povestile cele false de la batrînii lor, care nu au fost niciodata acolo personal, dar care le-au auzit de la revolutionarii dasnagi, care facusera întelegeri cu Tarul si cu bolsevicii…“ Asemenea afirmatii, a caror falsitate cusuta cu ata alba sare în ochi, nu pot fi creditate decît daca dai dovada de o imensa rea-credinta. Cum adica – sute de mii de credinciosi armeni s-au aratat, fara motiv, dornici de convertire, eventual ca sa-i pacaleasca pe credulii otomani. Un popor întreg lasîndu-se mintit de „batrînii“ sai, purtînd amintirea unor crime care n-au avut nicodata loc. Si asta cînd exista atîtea – nenumarate – testimonii ale supravietuitorilor care au vazut, cu ochii lor, exterminarea celor dragi, ei însisi scapînd ca prin miracol? Sau, poate, fotografiile cutremuratoare ale victimelor îi înfatiseaza, de fapt, pe Junii Turci? E adevarat, totusi, ca nici macar negationistii cei mai înversunati, precum Erich Feigl, nu pot omite cu totul asasinatele în masa. Le pot, însa, minimaliza si justifica prin „argumente“ de tip „la razboi ca la razboi“ sau „victimele au fost mai multe în rîndul musulmanilor“. Iata un fragment revelator: „Fara îndoiala, este adevarat ca multi oameni nevinovati si-au pierdut proprietatile, sanatatea si chiar viata în stramutarea din 1915 – multi armeni, dar si mai multi musulmani. A încerca sa dai vina pe cineva într-un razboi ca acesta este cu adevarat lipsit de sens, dar în lumina prezumtiei aproape universale ca totul a fost vina „Turcilor Teribili”, trebuie spus ceva despre comportamentul pasiv al majoritatii covîrsitoare a armenilor otomani la acea vreme. Mai presus de orice, ei voiau pace – si ramîneau tacuti pentru ca nu voiau o confruntare cu teroristii. Zeci de ani au tolerat printre ei prezenta unui numar mic de fanatici cu ambitii absurde, nerealizabile si complet nejustificate de independenta (nejustificate pentru ca armenii nu au avut majoritate nicaieri în Imperiul Otoman)”. Ce sa mai vorbim de negarea prioritatii armenilor cu „argumente” de genul: „aceasta stela urartiana este veche de mai bine de doua milenii si jumatate – cu un mileniu mai în vîrsta decît crestinismul, în aceasta parte a lumii. În schimb, crucile crestine armenesti nu sunt mai vechi de cîteva decenii, ceea ce dovedeste pretentia armenilor la întîietatea asupra teritoriului Anatoliei de est, a nu fi mai mult decît un simplu mit”… Se vede treaba ca istoricii culturii si civilizatiei armene au fost, si ei, manipulati de mai multi Aram Andonieni, iar regatul Urartu ar fi „stramosul” Imperiului Otoman s.a.m.d.

Însasi stilistica volumului este rudimentara, de un pamfletarism ce nu are nimic comun cu discursul istoriografic. O propaganda vulgara, marunt-gazetareasca, destinata – în mod vadit – nu unui public specializat, ci unor cititori naivi. Sau, brutal spus, foarte usor de prostit. Repet însa: nu trebuie sa fii specialist pentru a te simti jignit nu numai de minciunile flagrante, ci si de primitivismul redactarii si de semidoctismul istoric ce transpare la tot pasul. În treacat fie spus, este cel putin curioasa lipsa mentionarii traducatorului – sa fie oare pentru protejarea lui de atacurile „terorismului armean“?

Nu lipsesc din panoplia lui Feigl tehnicile subliminale de manipulare. În conditiile în care lumea occidentala – si nu numai ea – traieste de ani buni cu psihoza actiunilor teroriste, autorul cartii încearca sa devieze discutia printr-o diversiune ce se vrea abila dar nu e decît rudimentara: „Istoricii de obicei contribuie putin sau chiar deloc la discutii referitoare la terorismul din ziua de azi. Istoricii Orientului Mijlociu au evitat sa comenteze problema terorismului armean, preferînd subiecte mai îndepartate, care putin probabil vor primi un feedback. (…) Terorismul armean îsi are radacinile într-o falsa istorie. Doar prin corectarea acestui punct de vedere al istoriei terorismul armean va fi înfrînt“. Aferim lupta împotriva terorismului în Orientul Mijlociu!
Delegitimarea istoriei armene este practic totala, si ea nu putea omite negarea originii numelui Ararat. Pasamite, numele muntelui ar fi fost revendicat de armeni, desi (Feigl dixit) adevarata denumire a sa este de origine turca. Numai ca - si aici autorul volumului gafeaza penibil, dar pentru a cîta oara? – „Ararat“ apare mentionat chiar în Biblie... Si, atentie, nu în Noul testament, ci în cel Vechi! Lucrurile sunt, asadar, cît se poate de clare: înainte de a se descalifica etic, domnul Feigl se descalifica profesional, asemenea unui lingvist care comite dezacorduri în serie si pune sistematic virgula între subiect si predicat.

Fireste ca nationalismul turc încearca sa contracareze, cu mijloace specifice, adevarul istoric. Nimic nou în asta. Dar mi se pare cel putin compromitator pentru o editura româneasca precum Ideea Europeana (ce nume potrivit!) sa dea girul unor asemenea grosolanii propagandistice. Prin acest gest, ea se compromite moral în fata istoriei unui popor martir. Un popor care, în aceste zile, îsi plînge mortii – si nu e aproape nici o familie de armeni care sa nu aiba victime în Genocidul din 1915. Din fericire, marturiile si memoria vie a dezastrului nu pot fi contrabalansate de asemenea tentative. Mai devreme sau mai tîrziu, poporul turc îsi va asuma umbrele propriei istorii si se va elibera de povara ei.