CHESTIUNEA KARABAGHULUI
SCURT ISTORIC

– partea 7-a –

Karabagh:

Chestiunea Karabaghului in plan diplomatic - In martie 1992 reprezentantii O.S.C.E. se intrunesc la Minsk, unde se infiinteaza asa numitul Grup de la Minsk, o subcomisie formata din 10 tari – Arme­nia, Azerbaidjan, Rusia, S.U.A., Franta, Italia, Germania, Cehia, Suedia, Turcia – insarcinata cu medierea conflictului din Karabagh. In cei aproape noua ani de exis­tenta Grupul de la Minsk nu reuseste sa medieze nici macar incheierea unui ar­mistitiu durabil.

Planurile de pace prezentate in de­cursul timpului de mediatorii O.S.C.E. au fost respinse fie de Armenia, fie de Azer­baidjan, fie de autoritatile din Karabagh. Azerbaidjanul insista asupra principiului inviolabilitatii frontierelor de stat, in timp ce Armenia si Karabaghul insista asupra principiului dreptului la autodeterminare al popoarelor. Karabaghul refuza orice statut care ar presupune subordonarea fata de Azerbaidjan, iar Armenia insista ca nu va semna nici un plan de pace care nu va primi in prealabil acordul autoritatilor de la Stepanakert. Astazi cercurile politice in­ternationale dau prioritate absoluta principiului inviolabilitatii frontierelor, fara sa tina seama de modul arbitrar in care aceste frontiere au fost stabilite. Din acest motiv diplomatia armeana a fost si inca este supusa unor mari presiuni din partea O.S.C.E. Totusi ultimul plan de pace cu­noscut propus de O.S.C.E. (1998) avan­seaza ideea nonconformista de stat comun intre Azerbaidjan si Karabagh, dar a fost respins cu vehementa de autoritatile de la Baku.

Pe fondul acestui blocaj diplomatic, in anul 1999 presedintii Armeniei si Azerbai­dja­nului, Robert Kocearian si Haidar Aliev, incep o serie de intilniri directe ce au loc fara mediere internationala si care lasa impresia unei destinderi cel putin in re­latia personala dintre cei doi presedinti. Dupa o perioada de intrerupere a intilni­rilor din cauza instabilitatii politice din Armenia cauzate de atacul terorist din 27 octombrie 1999, la inceputul anului 2001 in procesul negocierilor armeano-azere se implica personal presedintele francez Jac­ques Chirac, Franta fiind una din cele trei puteri care detin copresedintia Grupului de la Minsk, alaturi de Statele Unite si Rusia. Dupa doua intilniri Chirac-Kocea­rian-Aliev desfasurate in ianuarie si mar­tie 2001 la Paris, in negocieri se implica energic si diplomatia americana. In aprilie 2001, la Key West in Florida timp de patru zile au loc negocieri intense intre grupu­rile de negociatori conduse de presedintii Kocearian si Aliev, cu mediere internatio­nala. Organizate intr-un stil diplomatic pur american, dar tot sub auspiciile Grupului de la Minsk si cu participarea tuturor celor trei copresedinti (american, rus si francez) ai grupului, negocierile de la Key West se incheie intr-o nota optimista, urmind ca pe 15 iunie la Geneva sa aiba loc o reu­niu­ne la care presedintii Kocearian si Aliev ar fi trebuit sa incheie un acord de prin­cipiu privind rezolvarea conflictului din Karabagh. Optimismul de la Key West nu este sustinut de evolutiile diplomatice ul­terioare, iar reuniunea de la Geneva nu mai are loc. Eforturile presedintelui francez Chirac si implicarea americana prin reu­niunea de la Key West, cea mai energica initiativa diplomatica internationala de mediere a conflictului armeano-azer, se soldeaza cu un esec total, mediatorii Gru­pului de la Minsk recunoscind indirect ca actualul blocaj este din vina partii azere. Cinci ani mai tirziu, presedintele francez Chirac reia eforturile de mediere si ii in­vita la Rambouillet pe Robert Kocearian si pe Ilham Aliev (fiul si succesorul lui Hai­dar Aliev), nici de aceasta data negocie­rile neaducind nimic nou.

Desi nu duc la rezultate concrete, ne­gocierile purtate de-a lungul anilor pre­zin­ta totusi un cistig important pentru partea armeana, si anume acela ca astazi media­torii internationali, cu toate ca insista in continuare asupra principiului inviolabi­li­tatii frontierelor, recunosc natura spe­ciala a conflictului din Karabagh si ac­cepta ideea unei solutii nestandard.