Contact
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
Documentarul Strunga a fost prezentat la Festivalul de Film "Golden Apricot" Erevan 2007 si nominalizat la "Best Documentary Film" – Festivalul AFFMA desfasurat la Hollywood 2007.
Conventia pentru prevenirea si pedepsirea crimei de genocid a fost adoptata la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generala a ONU si a intrat în vigoare în 1951. Conventia definea genocidul ca fiind unul sau mai multe acte „savirsite cu intentia de a distruge, în întegime sau în parte, un grup national, etnic, rasial sau religios“, si anume: uciderea membrilor grupului, vatamarea corporala sau mentala grava a acestora, impunerea deliberata a unor conditii de viata calculate astfel încit sa provoace distrugerea fizica a acestuia, impunerea de masuri menite sa previna nasterile în cadrul grupului, transferarea fortata a copiilor din grupul respectiv într-un alt grup.
Periodic al
Uniunii Armenilor
din Romania
Uniunii Armenilor
din Romania
Contact
Memorie si Istorie
de Zoe Petre
La originea acestei conventii internationale s-a aflat activitatea unui mare jurist polonez, Raphael Lemkin, emigrat în SUA în timpul razboiului si devenit profesor de drept penal international la Universitatea Duke; în 1944, Lemkin publica o carte de o exceptionala importanta, Axis Rule in Occupied Europe, o analiza juridica de mare amploare a modului în care Germania nazista administra teritoriile ocupate din Europa. Pe temeiul acestei analize, Lemkin formula pentru prima data conceptul de genocid, de la cuvintul grecesc genos, neam, si verbul latin occidere, a ucide. Definitia pe care o propunea Lemkin acestui concept era mult mai cuprinzatoare decit cea retinuta de ONU. El considera ca genocidul nu se refera decit în cazuri exceptionale la distrugerea efectiva si imediata a unui grup etnic sau religios si cultural, dar este identificabil ori de cite ori exista un plan coordonat avind drept scop distrugerea temeiurilor vietii unui grup national, cu scopul anihilarii acestui grup. Obiectivele unui atare plan vizeaza dezintegrarea institutiilor politice si sociale, a culturii, limbii, sentimentului national, religiei, si a existentei economice a grupurilor nationale, precum si distrugerea sigurantei personale, a libertatii, sanatatii, demnitatii - si, în ultima instanta, a însesi vietii indivizilor care apartin grupului respectiv. Genocidul este îndreptat împotriva unui grup national ca entitate colectiva, iar actiunile îndreptate contra unor persoane nu tin seama de calitatea lor de indivizi, ci doar de faptul ca ei sint membri ai grupului vizat de distrugere.
Cea mai mare dezamagire a lui Lemkin a fost aceea ca verdictul Curtii Internationale de la Nürnberg, pe linga care fusese numit consultant, nu retinuse conceptul de genocid, ceea ce, în opinia lui, limita atit capacitatea acestui verdict de a da seama pe deplin de caracterul criminal al guvernarii naziste în statele aflate sub ocupatie, cit si, mai ales, posibilitatea ca hotarirea tribunalului sa devina un precedent pentru judecarea altor actiuni de acelasi tip, care precedasera si inspirasera actiunile de exterminare întreprinse de nazisti. Fiindca Lemkin, evreu polonez din familia caruia 49 de rude apropiate pierisera fie în lagarele naziste, fie în Gulagul Stalinist, începuse sa reflecteze la problema genocidului cu mult înainte de aceste experiente tragice, si anume pornind de la masacrarea de catre Turcia a grecilor din Pont, a armenilor si a crestinilor (asirienilor) din Irak, înainte, în timpul si dupa încheierea primului razboi mondial.
Raphael Lemkin nu e un caz izolat. Cea mai celebra opera literara despre genocidul armenilor din 1915, Cele 40 de zile de la Musa Dagh (1933) a fost scrisa de romancierul germano-austriac Franz Werfel, evreu de origine. Iar Edgar Hilsenrath, autorul acestei extraordinare „Povesti a gindului de pe urma“ pe care Editura Ararat o daruieste cititorilor români, este el însusi un supravietuitor al Holocaustului si un autor a carui notorietate se datora, înaintea operei despre care am prilejul sa scriu azi, unor carti despre Holocaust, de la Noaptea, aparuta într-un tiraj confidential în anii ’70, la Nazistul si barbierul, cartea care i-a adus cea mai mare faima.
Faptele istorice pe care se întemeia Werfel la începutul anilor ’30, cind scria „Cele 40 de zile...“, si pe care se bazeaza si Hilsenrath în cartea lui, sint cunoscute si confirmate fara putinta de dubiu, atit de documentele din arhivele Marilor Puteri si din cele germane si austriece (arhivele turcesti au înca si azi un regim foarte controlat), dar chiar si de verdictele tribunalelor turcesti care, în 1919 si 1920, au judecat si condamnat pentru crime de razboi „procesul Pasalelor“ - Talaat Pasa, Enver Pasa, Djemal si dr. Nazim, ministrul educatiei, liderii Comitetului pentru Uniune si Progres, Ittihad ve Teraki, organizatia direct responsabila de angajarea Imperiului Otoman în razboi si de masacrarea cetatenilor turci de origine armeana. Condamnat în contumacie, fostul Mare Vizir Talaat Pasa a fost asasinat în 1921 în Germania de catre un membru al Federatiei Revolutionare Armene în cadrul Operatiei Nemesis - o încercare de a razbuna uciderea a nu mai putin de 1.5 milioane de armeni. Între timp, prin Tratatul de Pace de la Sčvres (august 1920) se declansa un proces penal international care sa identifice pe responsabilii încalcarii prin metode barbare si ilegitime a legilor razboiului, si, prin art. 230, impunea Turciei „sa predea Puterilor Aliate persoanele responsabile de masacrele comise sub acoperirea starii de razboi prelungite în teritoriile care erau parte a Imperiului Otoman la 1 august 1914“.
Se adauga marturiile publice ale unor contemporani care se aflau în Turcia în timpul evenimentelor - Alma Johansson, misionara suedeza, medicul german Armin Wegner, autorul unor pretioase fotografii si a numeroase carti care denunta genocidul armean, dar mai ales prestigioasa carte a ambasadorului american în Turcia, Henry Morgenthau Sr.
Valurile succesive de negationism virulent din Turcia, care au dus la adoptarea în 2005 a unei legi (301) care condamna denigrarea armatei, a parlamentului si a identitatii turce însesi, „turcitatea“, sint doar virful aisbergului de nationalism „retroactiv“: dupa asasinarea jurnalistului armeano-turc Hrant Dink, în ianuarie 2007, redactor sef al ziarului bilingv Agos si militant pentru reconcilierea dintre turci si armeni, au aparut fotografii în care asasinul ziaristului poza linga cadavrul lui Dink alaturi de politisti si jandarmi zimbind admirativ. Orhan Pamuk, primul scriitor turc laureat al premiului Nobel, a fost acuzat într-un proces de calomniere a „turcitatii“ pentru ca mentionase genocidul armean si persecutarea kurzilor într-un interviu publicat în Elvetia. Asemeni celor care neaga sinistra realitate a Holocaustului sau a represiunii comuniste - mai ales atunci cind, cum se întimpla si în România, e vorba de participarea directa a propriului stat la aceste crime împotriva umanitatii - încearca sa rescrie istoria dintr-un fals sentiment national. Minciuna zisa pioasa ramine o minciuna. Respectul pentru trecutul propriei natiuni este conditionat fara drept de apel de respectul pentru adevar.
Adevarul cartii lui Edgar Hilsenrath este manifest, ca în orice roman istoric, pe doua planuri, cel al istoriei si cel al fictiunii. Relatia - intertextuala, de buna seama, doar ne aflam în fata unei opere post-moderne - dintre aceste doua nivele nu se reduce la acribia fara gres cu care autorul reconstituie evenimentele asa cum sint ele transmise de documentele contemporane. Pentru a da un singur exemplu al acestui raport complex, voi aminti de imaginea cu care se deschide planul dramatic al cartii - marca semantica a tragediei în care cartea este o imersie continua: poarta orasului Bakir, de care atirna, spinzurati cu capul în jos, trei barbati armeni. Imaginea fotografica a acestei executii exista, ea apare în numeroase carti referitoare la masacrarea armenilor. Dar numai din cartea lui Hilsenrath aflam ca poarta supliciului se numea Bab-I-Seadet, Poarta Fericirii. Numai aici, aceasta scena devine personaj al naratiunii, invadeaza privirile trecatorilor si ale prizonierilor, prilejuieste scena tragicomica a cersetorului si ucenicului sau care recupereaza ghetele unuia dintre condamnati. Acest realism magic, cum a fost el pe buna dreptate numit de critici, capata cele mai fabuloase forme pe parcursul cartii, al carei titlu original este Das Märchen vom letzten Gedanken, în genere tradus cu poveste - Povestea gindului de pe urma, ca în prezenta editie româna, dar Das Märchen are mai degraba sensul cuvintului englez fairytale, decit al lui story: este asadar mai mult un basm decit o povestire.
Cum se cuvine, basmul are si un basmuitor, un „povestas“, ca sa spunem asa. El este în acelasi timp un personaj si o fictiune, un om si un duh: Toma Katisian, pe moarte, rememorind tot ce aflase (si ce nu putuse afla) despre destinul parintilor sai armeni si al comunitatilor lor, care traiau de secole în preajma Caucazului, a muntelui Ararat si a Vanului, dar si un narator care i-a cunoscut parintii si care e capabil sa-i desluseasca încilcitele întimplari, ca un fel de sinteza a tuturor celor pe care îi chestionase si carora le scormonise memoria. Fara a fi a toate stiutor, asemeni autoritarei voci auctoriale din romanul lui Franz Werfel, naratorul care recapituleaza pentru Toma Katisian viata si mai ales moartea neamului sau stie infinit mai multe decit personajele simbolice ale prologului - Arhivarul Natiunilor Unite, Primul Ministru turc, Secretarul general ONU - cu deliberata ignoranta si uitare a carora se confrunta personajul auctorial dedublat al cartii - Toma si „povestasul“, al caror contrapunct pe doua voci spune povestea lui Vartan Katisian, tatal lui Toma, care devine, în lumina esentialei sale înfatisari din prolog, o cautare a „gindului din urma“, cel care ordoneaza memorialul polifonic pe care o întrupeaza explorarea întreprinsa de Hilsenrath si lamureste în final sensul ultim al acestei istorii. O cautare initiatica a propriei identitati, recuperate prin intermediul memoriei reconstruite din fragmentele ei risipite nu în arhivele în care un praf dens s-a asternut pe documente si le ascunde privirii, ci prin memoria vie a supravietuitorilor, singura care poate depasi neputinta artei de a prevedea oroarea istoriei, si a istoriei de a da seama de tragediile care îi dau substanta. Asemeni bunicii Gayané din cartea omonima a lui Leonardo Alishan, care, în agonia ei petrecuta pe un pat de spital de la Londra, are viziunea de cosmar a calaretilor turci care îi dau ocol în galop cu sabiile scoase (si cine nu-si aminteste de Haciaturian si de „Dansul Sabiilor“?), Toma e înconjurat, pe patul de moarte, de memoria imprescriptibila a persecutiei, a violentei si a mortii.
Dar simbolistica „gindului de pe urma“ depaseste unicitatea genocidului armean, care devine parte integranta a universaliilor persecutiei: eroul propriu-zis al cartii, Vartan, supravietuieste masacrelor din Turcia si devine cetatean elvetian doar ca sa moara gazat într-un lagar nazist al mortii. Dupa ce si-a pierdut pasaportul cvasi-magic - adica identitatea de împrumut care l-a aparat o vreme - Vartan rataceste prin Varsovia ocupata de germani si îsi regaseste identitatea marginala, supusa anihilarii, într-o fraternitate care reia în planul fictiunii dedublarea fraterna din care s-a nascut aceasta fictiune, opera unui autor supravietuitor al Holocaustului, care scrie din solidaritate fata de toti persecutatii lumii o carte despre supravietuitorii genocidului armean.
+i mai exista o componenta, la fel de importanta pentru „basmul“ lui Hilsenrath ca si umorul - nu stiu daca neaparat negru, dar un umor care distanteaza fara a atenua oroarea - cu care scrie despre grozaviile fata de care se defineste. În simbolistica acestei carti, trimiterile biblice, implicite la Werfel (rezistenta de pe colina pe care a facut-o celebra durase de fapt 53 de zile, dar autorul a ales cifra 40 pentru rezonanta ei veterotestamentara) sint explicitate înca din prolog, si devin astfel o cheie obligatorie pentru lectura Povestii. Aflam de la naratorul simbolic despre nasterea violenta si tragica a lui Toma, de o mama care fie ca rabda chinurile facerii în taina si-l lasa în urma ca sa-l salveze, fie, mai cumplit înca, e despicata de sabia unui soldat din escorta, care însa nu se îndura sa ucida el însusi copilul, si-l paraseste într-o margine de drum. Acolo însa, pruncul e gasit de un turc pe nume Iusuf si de sotia lui, Fecioara Maria, care îl adopta pentru ca într-o buna zi copilul „o sa depuna marturie ca nu toti oamenii sint niste nemernici.“ Nu cred ca merita, sau ca se mai poate adauga ceva.
Cea mai mare dezamagire a lui Lemkin a fost aceea ca verdictul Curtii Internationale de la Nürnberg, pe linga care fusese numit consultant, nu retinuse conceptul de genocid, ceea ce, în opinia lui, limita atit capacitatea acestui verdict de a da seama pe deplin de caracterul criminal al guvernarii naziste în statele aflate sub ocupatie, cit si, mai ales, posibilitatea ca hotarirea tribunalului sa devina un precedent pentru judecarea altor actiuni de acelasi tip, care precedasera si inspirasera actiunile de exterminare întreprinse de nazisti. Fiindca Lemkin, evreu polonez din familia caruia 49 de rude apropiate pierisera fie în lagarele naziste, fie în Gulagul Stalinist, începuse sa reflecteze la problema genocidului cu mult înainte de aceste experiente tragice, si anume pornind de la masacrarea de catre Turcia a grecilor din Pont, a armenilor si a crestinilor (asirienilor) din Irak, înainte, în timpul si dupa încheierea primului razboi mondial.
Raphael Lemkin nu e un caz izolat. Cea mai celebra opera literara despre genocidul armenilor din 1915, Cele 40 de zile de la Musa Dagh (1933) a fost scrisa de romancierul germano-austriac Franz Werfel, evreu de origine. Iar Edgar Hilsenrath, autorul acestei extraordinare „Povesti a gindului de pe urma“ pe care Editura Ararat o daruieste cititorilor români, este el însusi un supravietuitor al Holocaustului si un autor a carui notorietate se datora, înaintea operei despre care am prilejul sa scriu azi, unor carti despre Holocaust, de la Noaptea, aparuta într-un tiraj confidential în anii ’70, la Nazistul si barbierul, cartea care i-a adus cea mai mare faima.
Faptele istorice pe care se întemeia Werfel la începutul anilor ’30, cind scria „Cele 40 de zile...“, si pe care se bazeaza si Hilsenrath în cartea lui, sint cunoscute si confirmate fara putinta de dubiu, atit de documentele din arhivele Marilor Puteri si din cele germane si austriece (arhivele turcesti au înca si azi un regim foarte controlat), dar chiar si de verdictele tribunalelor turcesti care, în 1919 si 1920, au judecat si condamnat pentru crime de razboi „procesul Pasalelor“ - Talaat Pasa, Enver Pasa, Djemal si dr. Nazim, ministrul educatiei, liderii Comitetului pentru Uniune si Progres, Ittihad ve Teraki, organizatia direct responsabila de angajarea Imperiului Otoman în razboi si de masacrarea cetatenilor turci de origine armeana. Condamnat în contumacie, fostul Mare Vizir Talaat Pasa a fost asasinat în 1921 în Germania de catre un membru al Federatiei Revolutionare Armene în cadrul Operatiei Nemesis - o încercare de a razbuna uciderea a nu mai putin de 1.5 milioane de armeni. Între timp, prin Tratatul de Pace de la Sčvres (august 1920) se declansa un proces penal international care sa identifice pe responsabilii încalcarii prin metode barbare si ilegitime a legilor razboiului, si, prin art. 230, impunea Turciei „sa predea Puterilor Aliate persoanele responsabile de masacrele comise sub acoperirea starii de razboi prelungite în teritoriile care erau parte a Imperiului Otoman la 1 august 1914“.
Se adauga marturiile publice ale unor contemporani care se aflau în Turcia în timpul evenimentelor - Alma Johansson, misionara suedeza, medicul german Armin Wegner, autorul unor pretioase fotografii si a numeroase carti care denunta genocidul armean, dar mai ales prestigioasa carte a ambasadorului american în Turcia, Henry Morgenthau Sr.
Valurile succesive de negationism virulent din Turcia, care au dus la adoptarea în 2005 a unei legi (301) care condamna denigrarea armatei, a parlamentului si a identitatii turce însesi, „turcitatea“, sint doar virful aisbergului de nationalism „retroactiv“: dupa asasinarea jurnalistului armeano-turc Hrant Dink, în ianuarie 2007, redactor sef al ziarului bilingv Agos si militant pentru reconcilierea dintre turci si armeni, au aparut fotografii în care asasinul ziaristului poza linga cadavrul lui Dink alaturi de politisti si jandarmi zimbind admirativ. Orhan Pamuk, primul scriitor turc laureat al premiului Nobel, a fost acuzat într-un proces de calomniere a „turcitatii“ pentru ca mentionase genocidul armean si persecutarea kurzilor într-un interviu publicat în Elvetia. Asemeni celor care neaga sinistra realitate a Holocaustului sau a represiunii comuniste - mai ales atunci cind, cum se întimpla si în România, e vorba de participarea directa a propriului stat la aceste crime împotriva umanitatii - încearca sa rescrie istoria dintr-un fals sentiment national. Minciuna zisa pioasa ramine o minciuna. Respectul pentru trecutul propriei natiuni este conditionat fara drept de apel de respectul pentru adevar.
Adevarul cartii lui Edgar Hilsenrath este manifest, ca în orice roman istoric, pe doua planuri, cel al istoriei si cel al fictiunii. Relatia - intertextuala, de buna seama, doar ne aflam în fata unei opere post-moderne - dintre aceste doua nivele nu se reduce la acribia fara gres cu care autorul reconstituie evenimentele asa cum sint ele transmise de documentele contemporane. Pentru a da un singur exemplu al acestui raport complex, voi aminti de imaginea cu care se deschide planul dramatic al cartii - marca semantica a tragediei în care cartea este o imersie continua: poarta orasului Bakir, de care atirna, spinzurati cu capul în jos, trei barbati armeni. Imaginea fotografica a acestei executii exista, ea apare în numeroase carti referitoare la masacrarea armenilor. Dar numai din cartea lui Hilsenrath aflam ca poarta supliciului se numea Bab-I-Seadet, Poarta Fericirii. Numai aici, aceasta scena devine personaj al naratiunii, invadeaza privirile trecatorilor si ale prizonierilor, prilejuieste scena tragicomica a cersetorului si ucenicului sau care recupereaza ghetele unuia dintre condamnati. Acest realism magic, cum a fost el pe buna dreptate numit de critici, capata cele mai fabuloase forme pe parcursul cartii, al carei titlu original este Das Märchen vom letzten Gedanken, în genere tradus cu poveste - Povestea gindului de pe urma, ca în prezenta editie româna, dar Das Märchen are mai degraba sensul cuvintului englez fairytale, decit al lui story: este asadar mai mult un basm decit o povestire.
Cum se cuvine, basmul are si un basmuitor, un „povestas“, ca sa spunem asa. El este în acelasi timp un personaj si o fictiune, un om si un duh: Toma Katisian, pe moarte, rememorind tot ce aflase (si ce nu putuse afla) despre destinul parintilor sai armeni si al comunitatilor lor, care traiau de secole în preajma Caucazului, a muntelui Ararat si a Vanului, dar si un narator care i-a cunoscut parintii si care e capabil sa-i desluseasca încilcitele întimplari, ca un fel de sinteza a tuturor celor pe care îi chestionase si carora le scormonise memoria. Fara a fi a toate stiutor, asemeni autoritarei voci auctoriale din romanul lui Franz Werfel, naratorul care recapituleaza pentru Toma Katisian viata si mai ales moartea neamului sau stie infinit mai multe decit personajele simbolice ale prologului - Arhivarul Natiunilor Unite, Primul Ministru turc, Secretarul general ONU - cu deliberata ignoranta si uitare a carora se confrunta personajul auctorial dedublat al cartii - Toma si „povestasul“, al caror contrapunct pe doua voci spune povestea lui Vartan Katisian, tatal lui Toma, care devine, în lumina esentialei sale înfatisari din prolog, o cautare a „gindului din urma“, cel care ordoneaza memorialul polifonic pe care o întrupeaza explorarea întreprinsa de Hilsenrath si lamureste în final sensul ultim al acestei istorii. O cautare initiatica a propriei identitati, recuperate prin intermediul memoriei reconstruite din fragmentele ei risipite nu în arhivele în care un praf dens s-a asternut pe documente si le ascunde privirii, ci prin memoria vie a supravietuitorilor, singura care poate depasi neputinta artei de a prevedea oroarea istoriei, si a istoriei de a da seama de tragediile care îi dau substanta. Asemeni bunicii Gayané din cartea omonima a lui Leonardo Alishan, care, în agonia ei petrecuta pe un pat de spital de la Londra, are viziunea de cosmar a calaretilor turci care îi dau ocol în galop cu sabiile scoase (si cine nu-si aminteste de Haciaturian si de „Dansul Sabiilor“?), Toma e înconjurat, pe patul de moarte, de memoria imprescriptibila a persecutiei, a violentei si a mortii.
Dar simbolistica „gindului de pe urma“ depaseste unicitatea genocidului armean, care devine parte integranta a universaliilor persecutiei: eroul propriu-zis al cartii, Vartan, supravietuieste masacrelor din Turcia si devine cetatean elvetian doar ca sa moara gazat într-un lagar nazist al mortii. Dupa ce si-a pierdut pasaportul cvasi-magic - adica identitatea de împrumut care l-a aparat o vreme - Vartan rataceste prin Varsovia ocupata de germani si îsi regaseste identitatea marginala, supusa anihilarii, într-o fraternitate care reia în planul fictiunii dedublarea fraterna din care s-a nascut aceasta fictiune, opera unui autor supravietuitor al Holocaustului, care scrie din solidaritate fata de toti persecutatii lumii o carte despre supravietuitorii genocidului armean.
+i mai exista o componenta, la fel de importanta pentru „basmul“ lui Hilsenrath ca si umorul - nu stiu daca neaparat negru, dar un umor care distanteaza fara a atenua oroarea - cu care scrie despre grozaviile fata de care se defineste. În simbolistica acestei carti, trimiterile biblice, implicite la Werfel (rezistenta de pe colina pe care a facut-o celebra durase de fapt 53 de zile, dar autorul a ales cifra 40 pentru rezonanta ei veterotestamentara) sint explicitate înca din prolog, si devin astfel o cheie obligatorie pentru lectura Povestii. Aflam de la naratorul simbolic despre nasterea violenta si tragica a lui Toma, de o mama care fie ca rabda chinurile facerii în taina si-l lasa în urma ca sa-l salveze, fie, mai cumplit înca, e despicata de sabia unui soldat din escorta, care însa nu se îndura sa ucida el însusi copilul, si-l paraseste într-o margine de drum. Acolo însa, pruncul e gasit de un turc pe nume Iusuf si de sotia lui, Fecioara Maria, care îl adopta pentru ca într-o buna zi copilul „o sa depuna marturie ca nu toti oamenii sint niste nemernici.“ Nu cred ca merita, sau ca se mai poate adauga ceva.
