Un roman fresca despre
Genocidul Armenilor

La 17 ani de la prima aparitie în Canada, romanul O vara fara zori, semnat de Agop J. Hacikian si Jean-Yves Soucy, vede lumina tiparului la Editura Ararat în talmacirea doamnei Madeleine Karacasian. Tradusa deja în mai multe limbi de circulatie si foarte bine primita de critica si de publicul larg, cartea a fost lansata la mijlocul lunii octombrie în spatiul primitor al Bibliotecii Uniunii Armenilor, iar evenimentul a strîns, în mod placut surprinzator, un public deo­sebit de numeros. Cuvintele rostite de Exce­lenta Sa Ambasadorul Armeniei la Bucu­resti, de domnul Varujan Pambuccian, depu­tat al Uniunii Armenilor în Parlamentul Ro­mâniei, de doamna Madeleine Karacasian, de criticul Paul Cernat si, nu în ultimul rînd, de moderatorul acestui eveniment, domnul Mihai Stepan Cazazian, au captat atentia celor prezenti, insistînd cu precadere asupra caracterului testimonial si a fortei reconsti­tutive din O vara fara zori.

Despre autori informatiile oferite pe co­perta a patra a volumului ne spun relativ putine lucruri. Ambii locuiesc la Montréal. Hacikian, profesor universitor si scriitor ca­nadian de origine armeana, s-a nascut la Istanbul (apropo: se pare ca la lansare a fost prezent si un reporter turc!) si a publicat numeroase lucrari – romane, antologii, studii în domeniul lingvisticii – între care o masi­va trilogie privind Mostenirea culturii ar­mene. La rîndul sau, Soucy este prozator si jurnalist. Împreuna, cei doi au mai publicat în 2002 o continuare a romanului de fata – Tarmurile destinului, aparut pîna în pre­zent la Paris si Montréal (sa speram ca tra­ducerea lui în limba româna nu va întîrzia foarte mult). Nu stim care va fi fost contri­butia fiecaruia dintre autori în parte. E de presupus ca rolul principal în aceasta com­pozitiei l-a avut Agop J. Hacikian (care, din cîte am putut afla, prelucreaza aici o serie de marturii de familie). Semnificativ mi se pare însa faptul ca, de la o vreme, tot mai multi scriitori nearmeni îsi concretizeaza editorial interesul pentru problematica Ge­nocidului din 1915. Modelul lui Franz Werfel din Cele 40 de zile de pe Musa Dagh e urmat în formule foarte diferite, dar unite printr-un fir invizibil de aceeasi solidaritate umana.

Stufos, desfasurat pe mai bine de 600 de pagini, format mare, romanul de fata con­stituie, dincolo de caracterul sau mai mult sau mai putin fictional, o tulburatoare fresca istorica a perioadei Genocidului si a exo­dului armenilor catre Occident. Nu e o carte cu o formula narativa sofisticata sau inge­nioasa (de tipul celei a lui Edgar Hilsenrath, de exemplu), compozitia ei e cumva tradi­tionala, dar e înainte de orice un epos „de familie“ în care accentul cade asupra fap­telor si evenimentelor relatate, asupra a ceea ce se spune, fara literaturizari si efecte spe­ciale. Odiseea dramatica a familiei Balian, separate în mod barabar de împrejurari, o familie de armeni ai carei membri si-au pierdut speranta de a se revedea vreodata, constituie axul cartii, pe fundalul tragic, bine documentat istoriceste, al masacrelor si atrocitatilor antiumane din epoca. Nu avem de-a face cu o carte-rechizitoriu la adresa comunitatii turce. Dimpotriva, autorii tin sa faca de cîte ori au ocazia o distinctie între turcii de rînd, unii dintre ei solidari cu su­ferintele armenilor, si cei direct respon­sa­bili. Mai mult decît atît: în centrul roma­nului se afla chiar relatiile amoroase pe care atît Vartan Balian cît si sotia sa Maro sînt în situatia de a le avea cu reprezentante sau, dupa caz, reprezentanti ai etniei turce. Una dintre ele se va solda si cu un copil, care îsi va afla adevarata identitate „abia în ziua cir­cumciziunii sale“. Circumstantele si efecte­le acestor relatii problematizeaza, de fapt, vulnerabilitatea umana a protagonistilor. Concret, Vartan e întemnitat, iar sotia sa împreuna cu fiul lor Tomas e fortata sa ia drumul deportarii. Pe acest drum presarat cu întîmplari traumatizante, femeia intra la un moment dat în „proprietatea“ si, de fapt, în haremul unui guvernator turc, Rîza Bey. Un personaj pe care l-am putea caracteriza în cîteva cuvinte drept omul care cade întotdeauna în picioare. Caci si sub control englez, si sub control francez, si sub administratia Junilor Turci, si sub cea de dupa razboi a kema­lis­tilor, acesta reuseste sa-si mentina, prin abi­le manevre, pozitia. În cele din urma, dupa nesfîrsite tribulatii, familia Balian se reuneste, reusind sa se expatrieze pe un traseu sinuos, via Geneva, spre America. Pasajul final este deosebit de elocvent în acest sens: „Vartan se întorsese si observa pescarusii care se învîrteau, strigînd deasupra barcilor. El fixa estul, gîndindu-se ca la cealalta extremitate a Mediteranei se afla Constantinopolul, mai departe – Anatolia si, mai departe, la umbra Araratului, Armenia. Banuind gîndurile lui Vartan, Maro se sprijini de el si privi în aceeasi directie. Acolo, ea lasa un fiu pe care nu-l va revedea niciodata. Mîna i se crispa pe bratul sotului ei.

Tomas îi facu sa tresara. El arata cu de­getul orizontul vestic si afirma, sigur de el.
— Va înselati! Acolo este America“. 

Povestea pasiunii irezistibile pentru Maro a dubiosului Rîza Bey, coabitarea lui Maro cu turcoaicele din harem, despartirea dure­roasa de propriul fiu din flori, retin atentia si interesul cititorului, ca si ispitele paralele, dar fara aceleasi consecinte din viata lui Vartan Balian. Impresioneaza onestitatea cu care cei doi soti îsi povestesc, la regasire, viata, fara sa-si ascunda nimic unul altuia si fara ca pasiunea dintre ei (evident afectata) sa se stinga din cauza asta. La momentul reîntîlnirii lor, micul Nurhan – fiul lui Maro si al lui Rîza Bey – avea deja trei ani, iar sentimentele mamei sale pentru el nu sînt diminuate de împrejurarile în care a fost conceput. Dar, dincolo de intriga familial-sentimentala, cu toate ramificatiile ei cau­zate de presiunea Istoriei, O vara fara zori ramîne un roman istoric de anvergura, adevarat pîna-n detalii si capabil sa învie, în deplina verosimilitate, tumultul unei epoci funeste si mai multe destine exponentiale pentru Destinul post-Genocid al armenilor.

Efortul doamnei Madeleine Karacasian de a transpune în româneste acest volum amplu si dificil, scris în limba franceza, im­pune respect. Iar lectura prezentului roman reprezinta înca un prilej de meditatie asupra conditiei armene în istorie si a conditiei umane la vremuri de restriste. O carte care nu trebuie ratata, intensa ca o scufundare la adîncime în apele trecutului colectiv.

de Cristina MANUK