O monografie eveniment:
CATEDRALA ARMEANA DIN BUCURESTI

Dupa cîtiva ani de laborioasa pregatire, Editura Ararat a publicat o carte-eveniment: monografia lui Edvard Jeamgocian despre Catedrala armeana din Bucuresti. Cartea poate fi considerata, fara probleme, drept o sectiune armeana prin istoria Bucurestilor sau, si mai bine spus, o istorie a comunitatii armene din Capitala. Caci agregarea acestei comunitati s-a constituit, de la bun început, în jurul unui Centru spiritual – anume, a lacasului sau de cult: Catedrala Sfintii Ar­han­gheli Mihail si Gavril. Performanta este cu atît mai meritorie cu cît autorul nu e is­to­ric de formatie, ci inginer si, în plus, traieste de peste treizeci de ani în Statele Unite ale Americii. Pasiunea domniei sale pentru isto­rie si, în particular, pentru istoria comuni­tatii armene din România a început însa mai demult, cu patru decenii în urma, inspirata fiind de vizitele la profesorul H. Dj. Siruni. Frecventarea îndelungata a savantului si a altor importanti istorici ai comunitatii – ale caror cercetari stau la temelia prezentului edificiu stiintific - a dus, în cele din urma, la o profesionalizare de invidiat. Edvard Jeam­gocian si-a însusit cu brio tehnica cercetarii monografice, iar documentarea sa tinde spre exhaustivitate. Practic, avem de-a face aici nu doar cu reconstituirea exemplara a unei lumi, ci si cu o baza de date fara precedent în materie. Cu o acribie pasionata, aproape neverosimila, autorul a strîns cam tot ce era disponibil, la aceasta ora, într-un volum impresionant, pe masura obiectului sau. Sta­tistici si liste de tot felul, tabele demogra­fice, biografii si genealogii, reproduceri de inscriptii, acte oficiale, statute si regula­men­te, sunt convocate într-un ansamblu documen­tar deloc inform – dimpotriva, organizat cu migala si rigoare sistematica pe calapodul unei naratiuni istorice complexe, multistra­ti­ficate. Pe lînga istoriografia româneasca, Edvard Jeamgocian dialogheaza avizat cu lucrarile unor reputati specialisti armeni în istoria comunitatii, de la H. Dj. Siruni,  Su­ren Kolagian, Grigore Goilav, Gheorghe Bezviconi, Magîrdici Bodurian s.a., ale ca­ror lucrari constituie, la rîndul lor, piese de referinta.

Cartea s-a nascut, de fapt, în urma cu trei ani, la propunerea redactorului-sef al periodicelor Ararat si Nor Ghiank. Apari­tia ei ar fi urmat sa marcheze aniversarea a 90 de ani de la tîrnosirea Catedralei de catre episcopul Ghevont Turian din Bulgaria. Din multiple motive însa, ea nu s-a putut realiza în 2005 ci abia acum. Surse demne de în­credere ne-au confirmat faptul ca redactarea materialelor (realizata de domnii Mihai Stepan-Cazazian si Paul Cernat) si verifica­rea datelor au fost deosebit de minutioase, desi întotdeauna e loc de mai bine. Cele peste 400 de pagini format mare, cu o im­portanta sectiune de ilustratii fotografice co­lor si un inventar bibliografic (n-ar fi stricat, probabil, si un indice de nume, dar în acest caz aparitia tomului s-ar fi prelungit înca un an!), se citesc cu placere si interes. Autorul a pus foarte mult suflet în aceasta construc­tie totala, realizînd (sa nu ne ferim de cuvintele mari!) un remarcabil act patriotic. Nu doar fata de comunitatea armeana, ci si fata de cultura româna. Pentru ca istoria armenilor din Bucuresti se împleteste intim cu istoria armenilor din România si cu istoria românilor. Nenumarate fire – politi­ce, religioase, biografice s.am.d. – leaga, apoi, istoriile particulare ale fetelor biseri­cesti de Armenia, de Constantinopol, de Rusia, Bulgaria, Grecia si de Occidentul euro­pean. Capitolul patru prezinta, în mod special, istoria de sapte secole a Scaunelor Episcopale armene din Sud-Estul Europei, punînd accent pe acelea sub jurisdictia ca­rora s-au aflat bisericile armenesti din Tarile Române. Însa biografiile fetelor bisericesti trimit spre mai toate colturile continentului. Ce sa mai vorbim de vizitele înaltilor ierarhi ortodocsi, prezentate din fir a par! Am convingerea ca studiul de fata îi va interesa nu numai pe toti cei pasionati de istoria Bucurestilor ci si pe istoricii nostri profesio­nisti. Îi asteptam. Deocamdata, ma voi margini la a prezenta pe larg, fara pretentii de expertiza, coordonatele simbolice si sem­nificatiile de ansamblu ale demersului.

Ceea ce frapeaza în monografia lui Ed­vard Jeamgocian este numarul enorm de biografii, mai succinte sau mai extinse, ale liderilor comunitatii si ale fetelor bisericesti de prim-plan – Aracinorti, Vartabezi, preoti, binefacatori, personalitati ale vietii politice si culturale cu rol în viata religioasa a armenilor bucuresteni si nu numai. Autorul nu face economie de informatii, nici nu se limiteaza la a înfatisa doar aspectele pozi­tive. Disensiunile, faptele reprobabile sunt înregistrate la fel de fidel. Rezultatul – o fresca istorica extraordinar de vie, senzatia de lume în miscare. Nu sunt omise nici re­latiile apropiate pe care comunitatea armea­na din Bucuresti le-a avut cu Monarhia, nici rolul jucat de armeni pe filierele complicate ale diplomatiei din regiune. Citind, ai sen­zatia ca patrunzi într-un labirint nesfîrsit de fapte si trasee biografice. Riscul de a te rataci este însa inexistent: ghid iscusit, au­torul nu lasa nimic la voia întîmplarii, pri­vind lucrurile cînd de foarte aproape, cînd într-o perspectiva mai larga. Arhitectura monografiei exceleaza nu numai prin am­plitudine, ci si prin multiplicitatea pers­pec­tivelor, prin rulajul dinamic de informatii dintre cele mai diverse. Dar, cum aminteam deja, eruditia factologica nu e niciodata seaca. Ambitia autorului e aceea de a reîn­sufleti, evocator, istoria comunitatii armene, în principal a celei din Bucuresti.

Daca în urma cu cîtiva ani buni istoricul Adrian Majuru debuta printr-o micromo­nografie intitulata Bucurestiul albanez, Catedrala armeana din Bucuresti (ea însasi o lucrare de debut!) este o macro­monografie ce s-ar putea intitula, în parte, Bucurestiul armenesc. Cum spuneam însa, principalul „personaj“ este aici Centrul spiritual-religios al comunitatii, care sateli­zeaza practic totul. De aici se ramifica ne­numarate fire si catre acest punct converg atîtea altele. Avem de-a face, în fapt, cu o istorie moderna a armenilor vazuta dinspre Bucuresti. Arhitectura concentrica a volu­mului (dinspre istoria armenilor din Bucu­resti spre istoria Catedralei) este afirmata de catre Edvard Jeamgocian înca din cuvîntul sau introductiv: „Cu toate ca lucrarea de fata reprezinta monografia Catedralei Arme­ne din Bucuresti, nu am putut-o considera completa fara a prezenta spatiul care în­conjoara edificiul si expune istoria Eparhiei Armene din Tarile Române, prezentînd, în cadrul ei, istoria scaunelor episcopale care au guvernat-o. Desfasurata pe sapte capitole (cifra simbolica, probabil nu întîmpla­toa­re!), lucrarea prezinta cronologic trecutul de patru veacuri al sfîntului locas, al slujitorilor altarului ei, atît permanenti cît si vizitatori, precum si sase secole de istorie a cîrjelor episcopale si a consiliilor eparhiale care au condus comunitatea“. Exista chiar si o ver­siune armeneasca referitoare la fondarea Bucurestiului, de înregistrat ca atare. În totului tot, avem de-a face cu cartografierea unui important un versant armean al istoriei Capitalei românesti, „de la origini pîna în pre­zent“. Istoria coloniei armene din Bucuresti beneficiaza de pagini excelent informate, paragrafele dedicate bisericilor armene de pîna în secolul XX si, cu deosebire, Baratiei fiind sugestive în acest sens. Pe baza infor­matiilor oferite de, între altii, parintele Ha­ru­tiun Andreasian (paroh la biserica Sfintii Arhangheli catre 1900) si confirmate de majoritatea istoricilor armeni, Edvard Jeam­gocian considera ca lacasul catolic-francis­can de azi al Baratiei a fost „prima biserica armeana din Bucuresti“. Argumentele aduse de autorul nostru sunt decisive si închid, practic, cazul. Deosebit de interesante sunt si „cartografierile“ pe zone, ocupatii si me­serii. Istoria vietii comunitare a armenilor din Capitala se constituie, de fapt, într-o foaie de temperatura cu relevanta mai am­pla, adusa la zi. În privinta Catedralei, ridi­carea ei a fost motivata de cresterea specta­culoasa a populatiei armene la începutul secolului XX, precum si deteriorarea avan­sata a vechii constructii, care a avut de la început grave probleme de rezistenta. Cres­terea populatiei a fost însa una, sa-i spunem, naturala. Dupa 1920 va avea loc si o cres­tere artificiala, prin valurile de refugiati armeni adapstiti în capitala României. Refe­ritor la ridicarea si tîrnosirea Catedralei, este amintit faptul ca, în general, presa armeana din Bucuresti nu i-a acordat atentie – din motive lesne de înteles: ne aflam în 1915, în Caucaz începuse genocidul, la Constan­tinopol nu mai apareau ziare armenesti, presa din diaspora scria numai despre razboi si refugiati… Contextul masacrelor genoci­dare este foarte bine reconstituit de Edvard Jeamgocian (În zilele sfintirii Cate­dra­lei…), cu o vibratie a tonului si a com­pozitiei care se transmite cititorului.

Cuvintele presfintitului Dirayr Mardi­chian, Arhiepiscop al Bisericii Armene din România, deschid acest volum ca un vibrant, dureros memento: „În anul de doliu 1915, cînd poporul armean trecea din desert în desert, singur si fara ajutor sub loviturile bicelor si iataganelor, în acel an cînd lumea civilizata, Europa «crestina» închidea por­tile inimii sale si ochii pentru a nu vedea suferinta poporului armean si îsi astupa ure­chile pentru a nu auzi scîncetele si strigatele copiilor nostri omorîti – în acel an, în inima Bucurestilor, o mîna de armeni au ridicat aceasta biserica piatra cu piatra, caramida cu caramida, nu numai ca pe un templu al armenilor închinat lui Dumnezeu, ci si ca pe o adevarata palma data Europei «crestine»“. 

Iar pe coperta a patra – cuvintele Pa­triarhului Catolicos al tuturor armenilor, Vasken I, ne amintesc ca „de fiecare data cînd se înalta o biserica crestina, reînvie lumea lui Iisus, de fiecare data cînd se înalta o biserica armeana, renaste poporul ar­mean“. As adauga, daca-mi este permis, ca de fiecare data cînd apare o asemenea lu­crare monografica, renaste si se întareste constiinta de sine a unei comunitati.

Finalul capitolului despre momentul ge­nocidar si anii care au urmat este redactat însa de autor într-un ton optimist, datator de speranta. Mentionarea celor doua vizite ale lui William Saroyan care, cu un an înainte de a muri, s-a rugat în Catedrala armenilor din Bucuresti însoteste fericit cuvintele marelui Siruni: „Noua Biserica Armeana din Bucuresti vine sa demonstreze omenirii ca poporul armean exista si va exista atîta timp cît vor exista armeni atasati si mîndri de neamul si traditiile lor“. Un mesaj pe care autorul cartii a tinut sa-l onoreze – si a reusit din plin.

Nu avea cum sa fie uitat nici nefericitul eveniment din 2001, cînd o companie straina a pus în pericol, prin constructiile sale ne­cugetate, stabilitatea marelui edificiu reli­gios. Cazul este relatat în detaliu, cu toate implicatiile lui…

În 1915, Catedrala armeana din Bucu­resti era ridicata si tîrnosita într-un moment tragic al armenimii în genere (Genocidul) coincident cu expansiunea si înflorirea co­munitatii armenilor bucuresteni. Astazi, comunitatea este mult diminuata, iar mare­tul edificiu, restaurat, sta sub povara amin­tirilor. Cu o daruire demna de toate elogiile, Edvard Jeamgocian a întreprins, de la mii de kilometri distanta, o opera de arheolog al memoriei colective. Îndraznim sa spunem ca, daca domnia sa n-ar fi facut-o, nu stim cine s-ar mai fi încumetat s-o faca. Cate­drala armeana din Bucuresti nu este doar un remarcabil act de cultura. E un monu­ment de suflet, expresia unei datorii intime fata de poporul „rumanahailor“ în mijlocul caruia s-a nascut. Cartea tine, în fapt, de un patrimoniu spiritual si istoric comun. Sa o întîmpinam asa cum se cuvine. Adica sar­batoreste!

de Cristina MANUK