Ararat Newspaper. Publisher: Romanian Armenians' Union

În plus el a fost, dupa toate probabilitatile, autocenzurat din motive politice sau personale. Restituirea nu ramîne însa mai putin importanta. Textele însotitoare, semnate de doi vechi prieteni ai lui Arsavir, Bedros Horasangian si Florin Faiffer, ofera doua bune introduceri în intimitatea acestor pagini si a vietii puse în ele. Trebuie spus însa ca presedintele ArCultRo, Fabian Anton, s-a delimitat, într-o conversatie privata, de modul în care a fost întocmita prezenta editie. Printre obiectiile pe care ni le-a transmis – si de care nu putem sa nu tinem cont – importanta ni se pare a fi aceea cu privire la numarul de pagini adaugat de editor si care nu se regaseste în textul dactilogramei primite din partea lui Lucian Boz sau în manuscrisele adiacente. Nedumeriri ridica si identificarea lui „R.S.“ din anii ’70 sub numele poetului Radu Sighireanu, identificare imposibila, stiut fiind faptul ca, la acea data, acesta nu mai era demult în viata (într-un text trimis lui Florin Faiffer, Arsavir Acterian însusi afirmase ca poetul cu acest nume a murit foarte tînar…). Foarte probabil, avem de-a face cu Radu Sterescu, faimosul anticar bucurestean si asociat al lui Arsavir în anii ’40. Dar sa trecem…

Neobisnuita, la autorul acestui jurnal, este lipsa ambitiei autorlîcului. Nu cred a gresi vazînd în ea un corolar al smereniei. E drept ca vremurile i-au fost potrivnice diaristului, care n-a fost doar un „lenes“, un „pseudofilozof“ sau un „Nastratin“, cum îi placea sa se încondeieze, ci mai ales un stoic. Cel care a salvat de la uitare opera fratilor sai Haig si Jeni, debutînd editorial octogenar si supravietuind cu sapte ani regimului comunist, nu a publicat, multa vreme, nimic în jurnalul sau; si daca în cei noua ani de detentie (1949-1953, 1959-1964, ultimii - în cadrul lotului „Noica-Pillat“) absenta însemnarilor e motivata, pare mai greu de explicat tacerea din 1932-1945 si 1946-1949 (cînd a condus, împreuna cu C.A. Donescu anticariatul bucurestean „Nastratin“). Sigur, nici în perioada interbelica Arsavir Acterian n-a fost o semnatura prea vizibila; desi prezent masiv în publicistica epocii, s-a ascuns, în general, sub pseudonime. Iar dupa eliberarea din detentie a fost nevoit – din motive de dosar prost, cu aderente la Miscarea Legionara – sa-si publice rarele articole doar cu initiale si pseudonime, fara a putea tipari vreun volum.

Sînt mai multi „Arsaviri“ în acest confesional cu multe goluri. Primul este tînarul frenetic si disperat din anii ’30, adept al lui Gandhi, participînd moderat la turmentarile, mondenitatile si nelinistile culturale proprii generatiei sale. Multe dintre personajele ei principale si secundare: Eliade, Cioran, C. Noica, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Horia Stamatu, Emil Botta, C. Fîntîneru, Sorana Topa, Barbu Brezianu s.a. se perinda, familiar, prin aceasta foaie de temperatura a criterionismului. Un al doilea Arsavir, oarecum „pocait“ ne întîmpina (însa pret de numai trei pagini) în notatiile din 1945, pe marginea prapastiei. În schimb, jurnalul din 1959-1958 – tulburatoare, dramatica evocare a suferintei si mortii lui Jeni – este jurnalul unui coborît în Infern. Nu-i de mirare ca, prin filtrul surorii sale, autorul va taxa aspru misoginismele lui Noica si ale altor congeneri, pentru care feminitatea si filozofia sînt notiuni incompatibile (în paranteza fie spus, Noica iese cam prost din jurnal)... Fostul elev al lui Nae Ionescu pune, de fapt, înaintea filozofiei, filozofarea, miezul ei tare, fara de care totul devine pura si seaca scolastica: „Chestia cu „inventia” filozofiei ca un alibi al penuriei fizice si metafizice a barbatilor, în timp ce femeia ar fi o „fiinta metafizica“, mi se pare ceva atît de tras de par si irealist si artificial, încît o socot o simpla chestie nascocita la taifas (…) Nu vad de ce filozofia ar fi exclusiv apanajul exclusiv al barbatilor, si nu si al femeilor. Oare spre a fi filozof trebuie neaparat (…) sa fi comis un op celebru de filozofie? Ba chiar as zice – luînd zisa asta cum grano salis, fara deci sa acorzi deplina seriozitate – ca faptul comiterii unui op filozofic te îndeparteaza de adevarata filozofie“ (5 octombrie 1970). Într-o însemnare ulterioara (10 octombrie 1970) Arsavir pare stapînit de ceea ce un eseist contemporan numea „tentatia anonimatului“. Un anonimat pe care si-l asumase de multa vreme cu resemnare detasata, fara vanitati desarte. Urmatorul fragment trebuie citit si ca o autocaracterizare indirecta: „Un om poate fi o personalitate fara sa fie neaparat nevoie sa fie mare publicist, autor renumit, creatorul unei filozofii originale. Nu vad de ce unii se perpelesc atîta ca nu s-au învrednicit sa ajunga o necontestata, notorie personalitate. Sînt anonime prezente în lume mai valoroase, mai autentice decît cele în jurul carora se face atîta tam-tam. Vanitatea îi strica uneori chiar si pe oamenii de autentica valoare…“. Jurnalul este plin de ironii amare sau doar întelegatoare la adresa „bietilor oameni“ chinuiti de nevoia notorietatii…

Pe ansamblu, dupa 1966, diaristul pensionar ne apare însa ca un om frînt, întors la viata civila în pragul batrînetii. Eliberat din detentie dupa ani lungi, îsi viziteaza Constanta natala (ce a mai ramas din ea), traieste modest din împrumuturi de la Fondul Literar, se plimba regulat prin Herastrau, citeste, reflecteaza la propria-i viata (si moarte), îsi priveste prietenii si colegii de generatie traind si murind. Participa la cenacluri literare mai mult sau mai putin obscure, la seri dedicate unor cunoscuti interbelici. Cineva îi ofera unele informatii din care ar reiesi ca Haig Acterian traieste, sau, în orice caz, nu si-a gasit sfîrsitul pe frontul de Est. Dar fratele disparut nu mai da, nu va mai da niciodata, vreun semn de viata. Anii trec, „pseudofilozoful“ aflat „în cautarea lui Dumnezeu“ ramîne becher si refuza, din motive multiple, legatura maritala cu misterioasa V., fiinta simpla, muncitoare, leala si fara pretentii, lînga care sta demult. Nu vom sti, desigur, niciodata – putem doar banui, cel mult – motivele pentru care Arsavir a refuzat orice mariaj. Practic, din momentul instaurarii comunismului el devenise un paria, un tolerat la marginea societatii si a lumii literare.

Îmbatrîneste lent, cu luciditatea mereu treaza: „Deocamdata mai am taria si detasarea de a contempla lucid spectacolul acesta sfîsietor al paradei batrînetii în toate variatele ei aparitii…“. Citeste jurnalul lui Eliade si e dezamagit de „falsificarile, masluirile“ lui: „E orgolios, nu se smereste“. Se întoarce, mereu, spre trecut, spre vechii prieteni si vechile cunostinte atinse de vreme. La 75 de ani întîlneste – dupa patru decenii - o fosta mare frumusete. Impresia e cumplita: „Era o aratare, delabrata si schimonosita (…) Nu-mi venea sa cred ca trecerea timpului poate desfigura în asa mod un chip de om. Nu i-am spus ca o cunoscusem odinioara. Ea nu m-a recunoscut. Probabil ca si eu trecusem printr-un egal proces de desfigurare“. Asaltat de batrînete, diaristul pastreaza totusi un ochi critic proaspat, mereu atent la literatura noilor veniti (vezi între altele comentariul atent despre Sala de asteptare a lui Bedros Horasangian, despre Zmeura de cîmpie a lui Nedelciu sau cel despre Dimineata pierduta a Gabrielei Adamesteanu, citita la recomandarea aceluiasi B.H.). Regreta, pe drept cuvînt, lipsa de atentie a comentatorilor la proza – exceptionala – a Alicei Botez, despre al carei sfîrsit va scrie rînduri impresionante, si îsi reafirma, peste decenii, pretuirea constanta pentru autorul Crailor de Curtea-Veche, revenit în atentie. Pîna la sfîrsit, notatiile despre lecturi pastreaza o vitalitate particulara. Sînt însa si alte aspecte demne de retinut. În aprilie 1982 asista la Înviere la biserica armeneasca – prilej pentru o suma de consideratii despre armeni, Armenia si propria armenitate: „Lume multa, trei sferturi batrîni (…) Contactul acesta cu cele sacre mi-a încalzit olecuta sufletul si mi-a încalzit mintea, desi din vechea limba armeana în care se slujeste nu înteleg o boaba. (…) Am tras cu urechea în stînga si în dreapta. Nu se vorbea decît româneste. Deci nu cred ca erau în numar predominant prezenti nici macar cunoscatorii de limba armeana noua. Comunitatea armeana în România n-a fost niciodata prea mare. Cei mai multi armeni – mai ales cei veniti pe aceste meleaguri din stravechi timpuri (secolele XIII si XIV) – s-au asimilat purtînd doar o umbra de nume armenesti. Cei veniti pe la începutul secolului XX – alungati din stravechea lor tara de turbaciunea si ferocitatea ucigatoare a turcilor – au emigrat în ultimul timp: saracii în Republica Sovietica Armeana, cei bogati în unele tari din Occidentul Europei, în America de Sud si cei mai multi în Statele Unite, îndeosebi în California. Asadar armenii continua sa fie în diaspora, asta si cu contributia nevolnica a occidentalilor, care – dupa ce au promis ca vor reda dupa Primul Razboi Mondial pamîntul armenilor, rapit de turci – n-au facut nimic din ce au promis. Nu s-a creat decît o minuscula Armenie Sovietica, necuprinzînd nici macar muntele Ararat…“

Treptat, patrund în pagina tot mai multe elemente ale degradarii vietii cotidiene, ale mizeriei, saraciei si disperarii surde ale ultimului deceniu ceausist. Sentimentul ratarii, autoironia poznasa, dublata de acea modestie aproape neverosimila, luciditatea critica, omenia sînt trasaturi ce dau tonul diagramei interioare a acestui atasant supravietuitor din subterana. În jurul lui Arsavir, colegii de generatie îmbatrînesc si mor, iar omul ramîne tot mai singur, cu lecturile sale, cu amintirile, gîndurile si spaimele sale, cu regretele sale, cu cautarea lui Dumnezeu. Însemnarile ni-l arata ca pe un spirit nelinistit, cu atentia mereu treaza la cele din jurul lui. Inclusiv la propria degradare: „Sînt si eu în plin proces de scleroza. Înca nu mi-am pierdut constiinta acestui proces în desfasurare. În momentul în care aceasta constiinta va fi anulata, urmeaza marele dezastru; devin o povara pe capul celor de aproape” (10 iunie 1984). O fraza teribila: „Ce mi se pare totusi curios este ca procesul pe care-l schitez mai sus e mai lent atunci cînd scriu“. Jurnalul ca prelungire a luciditatii, a constiintei de sine, ca forma de conservare psihica… Diaristul nu e totusi singur de tot („Colocatara mea e un înger ca ma mai suporta“…). Citeste carti ale unor vechi prieteni, colegi de generatie, tomuri de filozofie (Heidegger, Wittgenstein), jurnale intime. „Sta de vorba“ de la distanta cu tot mai îmbatrînitul Eugen Ionescu. Participa la comemorarea lui Eliade, noteaza decesele lui Noica, N. Steinhardt… Octogenar, tot mai diminuat, ultimul Acterian mai apuca sa faca însemnari (tot mai anodine…) despre anul de dupa caderea comunismului, cînd autorul intra în „noua lume“ cu entuziasm. Pe 19 septembrie 1990 noteaza: „Asist, fara posibilitate de împiedicare sau corectare, la disolutia memoriei. (..) Fara îndoiala, atît Haig, cît si Jeny ma depaseau prin talent, prin profunzime. Eu, în schimb, ma mir de mai toate cele. Si sînt singurul care am supravietuit“.
Grosul însemnarilor alcatuiesc unul dintre cele mai substantiale jurnale de batrînete din literatura româna. Recitite azi, ele ne (re)aduc aproape o lume - si un om viu, minunat. Un supravietuitor.