Ararat Newspaper. Publisher: Romanian Armenians' Union

          Arsavir Acterian a fost prietenul meu.
          Dincolo de diferenta de vîrsta, dincoace de feliile de istorie consumate, fiecare în felul lui. Ne-am cunoscut tîrziu, el avea cam vîrsta mea de acum, eu cu 30 mai putin. Nu a contat,am cuplat imediat. Ca în tren, la cîrciuma sau în amor: ceva vibreaza sau nu. Nu e nimeni de vina, logica are o importanta secundara. Sau deloc. Eu nu am apucat sa traiesc interbelicul, lui Arsavir nu i-a fost dat sa se bucure de noile realizari românesti de dupa admiterea noastra în NATO si UE. Poate nu au importanta aceste maruntisuri. Exista un rest - „Viata mea e fara rest“ - C. Noica, mai întotdeauna. Nu mi-as fi imaginat vreodata ca voi fi pus în situatia de a scrie o prefata la jurnalul lui Arsavir. Asa îi spuneam, pe numele mic. De la bun început, nu pot spune de ce, nu i-am spus „Domnul“ sau macar „Baron“, care ar fi acelasi lucru. Pe armeneste. Printre putinele cuvinte pe care fratele lui Haig si Jenny Acterian le stia din limba stramosilor sai. Nu armenitatea ne-a facut sa fim prieteni, dincolo de anume rude si cunostinte comune. Nici macar multe. Între timp a murit. Îl vizitam acasa, în Piata Domenii, Dorobanti, cum i se zicea în anii regimului de democratie populara în care ne-am înfratit si noi. Casa exista, la apartamentul lui din statia lui 331 au aparut termopane. O alta lume din care absentam amîndoi. Îmi facea o cafea la ibric, tare, mica, dulce, cum stia ca îmi place mie, stateam de vorba. Nu era un expansiv, un om volubil: îi placea mai mult sa surîda. Avea un zîmbet sugubat, hîtru, cu toata fiinta lui de Mac Sennet si Stan Laurel laolalta, un om calm, destins, avea ceva senin si curat în toata fiinta lui. Asa l-am cunoscut eu, poate în tinerete a fost altfel, asa cum Noica era bun dansator si vajnic traducator de romane politiste, iar Cioran mult mai serios decît dezabuzatul vag cinic si moralist de la senectute. Oamenii nu sînt chiar ce par a fi, iar jurnalele nu spun chiar totul despre adevarul, adevarurile unui om. Nu sînt chiar fise clinice al vietii lor launtrice, selecteaza ambiguu si capricios ce se consuma în preajma – faimos acel „Rien“ al regelul Frantei în ziua caderii Bastiliei. De aici si o anume rezerva ce trebuie sa o pastram fata de ce pare scris prin confesiuni, jurnale, amintiri, memorii. Toate aceste, de multe ori minunate însemnari, nu exprima chiar foarte exact cine si cum sîntem.
          Acum avem la îndemîna cîteva pagini, nici acelea toate, nici acelea întregi, din jurnalul lui Arsavir Acterian. Un om care nu s-a remarcat prin nimic de exceptie în cultura româna, fara o anume vocatie iesita din norma curenta a vietii. Un vajnic „om de prisos“, fara mari ambitii sau dorinte de reusita. Reiese limpede din primele însemnari de junete. În zona asta a dezabuzarii nu joaca teatru, nu minte si nu se minte. Nu vrea sa para ceea ce nu este. Într-un fel este marea lui reusita, a fost si a ramas el însusi. Cu micile lui tribulatii zilnice, de vag slujbas sau lenes student. Un mic Pessoa de Balcani, un mic Oblomov mioritic, fara geniul literar al lui Pessoa, dar cu o luciditate care i-a lipsit marelui rus. Si credinta, Arsavir Acterian, a fost si a ramas atasat unui puternic Dumnezeu de uz personal, fara spectaculoase gesturi exterioare. Nu l-a descoperit pe EL în puscarie, ca regretatul nostru prieten Nicolae Steinhardt, l-a avut mereu pe EL alaturi si în sinea lui. De aici credem noi, cred eu, ca a fost si apropierea mai mult de gîndirismul lui Crainic si exaltarile nationalist-ortodoxe, decît de legionarismul activ si militant al extremei drepte românesti. Nu este simplu sa judecam azi, la rece si de la distanta, ceea ce s-a consumat la cald si de aproape cu multi dintre intelectualii de prestigiu ai unei întregi generatii. Europa era alta pe atunci, „omul recent“ interbelic simtea si vibra la alti stimuli decît la ceea ce numim azi „cultural studies“. Guenon si Mme Blavatsky faceau numeroase victime, Papini si Heidegger erau alte modele pentru care se deschideau numeroase afinitati. Ca si prestigiul sau farmecul unui profesor ca Nae Ionescu, dezamagitor citit azi, dar care atunci putea face furori. Si a si facut. Lecturile, prieteniile, peripatetizarile prin Bucuresti de-a lungul a multe decenii au fost ocupatiile de baza ale lui Arsavir. Chiar si la peste 80 de ani îl puteai gasi facînd lungi plimbari pe malul lacului Herastru, asa cum si astazi te poti întîlni cu Dl. Sora ca vajnic plimbaret meditativ. Sînt convins la rîndul meu ca mersul pe jos impune un anume „ritm“ al meditatiei si filozofarii si este o buna scoala pentru a gîndi mai limpede decît „alergatul de-a-n-boulea“ numit „jogging“ sau „trasul la fiare“, tinînd socoteala genuflexiunilor. Jurnalul lui Arsavir recupereaza viata unui om. Asa, simplu, cumva de la sine. Cum a si trait. Fara crispari, dar cu un Dumnezeu launtric care l-a ajutat mereu sa nu cedeze contingentului. În preajma lui, spirite înalte, precum fratele Haig sau ultrainteligenta lui sora Jenny si amorul ei Sanduc Dragomir, nu au ajuns la alte concluzii mai consistente. Un abur al inutilului, al „goanei dupa vînt“, al desertaciunii si neantului a plutit peste acesti trei Acterieni care vin sa traiasca în launtrul limbii române. Poate insistam prea mult în aceasta zona a divagatiilor, dar paginile care ne stau la îndemîna tot aici se aciuiesc. Cuvinte si mici întîmplari, bucurii si necazuri consumate alene, existenta trebuie asumata si atît. Degeaba ne zbatem si agitam, e inutil.
          În viata de om rasfirata, risipita-adunata pe hîrtie. Un destin ce se recompune din fragmentele de jurnal combinate cu impresiile-amintirile-imaginile adunate de mine. Eu, Bedros, prietenul lui Arsavir. Care s-a bucurat ca un copil cînd la începutul anilor ’90 i-am adus de la Constantinopol o cutie de „lockum“, din cea mai faimosa sursa stambuliota, „Hagi Bekir“! Stia, auzise de acest faimos rahat de la parinti si din familie, dar nu reusise nici sa viziteze Istanbulul, precum Camil Petrescu, si nici sa deguste din acest faimos rahat, „Hagi – Beckir“, un fel de „Capsa“, doar cu dulciuri, dar mult mai veche. Era fericit si molfaia ca un copil bucatica de material dulce ce putea tine locul faimoasei Madeleine proustiene. Spun asta doar ca un mic exemplu de viata. O viata de om risipita si adunata prin cuvinte. Repet aceasta combinatie de „risipa“ si „cuvinte“. „Trancaneala“ ca modul vivendi, taifasul ca „modus operandi“. O viata de om justificata prin idei si trairi, prin judecati de valoare si mirari - era una din preocuparile lui majore, mirarea, adunase cîteva fragmente legate de acest subiect din diferiti autori, a si scris si un mic text acompaniator, a iesit un fel de antologie a mirarii, nu foarte grozava, dar lui îi placea sa se mire mereu si sa se întrebe de una sau alta. Nu avea obsesia „autorlîcului“.
           Amestec de scepticism si neîncredere deopotriva aflat acum la ceasul confruntarii si încercarea unui editor de a deslusi ceva mai mult de dincolo de cuvinte. Nu cred ca sînt omul potrivit pentru a emite o prefata, a compune un temeinic studiu introductiv la o carte recuperata. Arsavir Acterian nu a avut veleitati de scriitor, de filozof sau moralist, nici atît.
A avut astfel de prieteni reprezentînd cu brio toate aceste categorii. Nu si-a luat în serios nici propria viata, s-a lasat dus de val, de cei din jur, mai ales de fratele si sora sa de care a fost profund atasat. Nu a avut copii, nu stiu sa fi fost casatorit – am aflat recent ca este nasul lui Andrei Brezianu, baietul bravului lui prieten de-o viata, vagi amoruri de tinerete, poate, nu am date ca sa pot judeca un om devenit acum eroul propriei lui carti. Am încercat sa-i public niste texte înainte de 1989, a aparut ceva în „Vatra“, apoi chiar un fragment de jurnal în „Caiete critice“, într-un numar dedicat jurnalului, Crohmalniceanu îl aprecia, îl stia de pe vremea cînd Arsavir se ocupa de comertul, cumva ilicit, de carti, dar si din interesul lui pentru „interbelici“. Poate se va scrie cîndva – daca va mai fi cineva capabil si sa aiba suficiente informatii – despre circulatia cartilor în „obsedantul deceniu“, despre Radu Sterescu si anticariatele din epoca, pline de carti bune si chiar raritati, unde îl puteai întîlni pe Serban Cioculescu rasfoind alene cine stie ce volum „in quarto“. Arsavir a facut puscarie-închisoare - „mititica“ în doua rînduri, dupa razboi. Cam zece ani. Recent am stat de vorba cu un domn care a fost prieten de tinerete cu Arsavir, si care a facut 23 de ani de inchisoare. Un lider zonal legionar. De la el am aflat, cumva ca o confirmare, faptul ca Arsavir a fost înscris în miscarea legionara. Fara sa faca politica militanta, a facut publicistica, spune dl. Mircea Nicolau. Mi-am notat cîte ceva despre colaborarea lui Arsavir la „Excelsior“ si „Ideea Româneasca“, despre „Vremea“ si „Cuvîntul“ lui Nae Ionescu, si „Axa“ lui Polihroniade si Tell, despre fratii Donescu si Holban si Sebastian si Bob Bulgaru si „Edi“ Papu, o lume azi disparuta. Dl. Nicolau are 92 de ani si înca este activ în zona politicii nationaliste. Dupa iesirea din închisoare nu s-a mai vazut cu Arsavir. De frica. Era urmarit în continuare. Un om bun, îl caracterizeaza pe Arsavir fostul sau prieten. Cu mine Arsavir nu a discutat niciodata nimic despre trecutul lui. De aceea nu pot sa polemizez pe aceasta tema cu Dl. Nicolau. Dar despre Arsavir era vorba. A intrat legiune în momentele de tensiune si exaltare ale mortii lui Mota si Marin în Spania. Chiar daca noua ni se pare greu de înteles astazi, sînt astfel de momente, cumva, ce s-a întîmplat în zilele din august 1968, cînd pe fondul intrarii sovieticilor în Cehoslovacia si a efervescentei patriotice de moment, prestigiosi intelectuali/scriitori români au intrat în PCR. Sînt lucruri delicate, ce tin de viata fiecaruia si greu de analizat în bloc. În jurnalul lui Arsavir Acterian nu razbat aceste framîntari ale istoriei si tribulatiile politice al unei întregi generatii. Fire introvertita, Arsavir consemneaza fapte marunte din viata de zi cu zi, face note de lectura pe marginea unor carti, pune întrebari fara sa si gaseasca raspunsuri adecvate, este framîntat de viata lui fara sa se si omoare cu firea. Ce va fi, ce va face, bani, cariera, succese, materiale sau sentimentale, este un lenes pur sînge. Boarea unui existentialism autohton placat pe fatalismul mioritic razbat aici, cu frecventa, în paginile de jurnal. Un mic Oblomov muntean se învîrte prin Bucuresti, un intelectual   cu bune lecturi încearca sa-si defineasca propriul „eu“ printre prietenii ce frecventeaza „Corso“ si „Enescu“, dar si „Criterion“ sau „BCU“. Se misca prin paginile acestui jurnal si Mircea Eliade, si Eugen Ionescu, si Mihail Sebastian si Anton Holban, multe nume care vor face cariera. Vor intra în istoria culturii lumii, altele în istoria literaturii române, altele vor iesi si dispare în neantul timpului risipit. Unii din vina lor, altii din rasucelile istoriei. Eliade va reusi în Occident sa devina cineva, Mihail Polihroniade sau Haig Acterian vor rata întîlnirea cu destinul, vor deveni victimele istoriei. Nu exista detalii decisive despre marile personalitati pomenite în acest jurnal, dar se contureaza bine o epoca si personajele ei. Fîntîneru cu al lui „Interior“, relansat în acesti ani, Stefan Baciu sau alde Dinu Noica, Barbu Brezeanu si Mircea Eliade, toti vajnici „spiristi“, fosti colegi de liceu. Din nefericire, prin anii ’80, cînd am fost rugat sa-i dau o mîna de ajutor ca sa pregatim o carte, parte din text a fost periat de Arsavir – eu nu am vazut nici un caiet, ci doar niste dactilograme deja cu taieturi, care s-au pierdut, probabil, si ele – apoi am mai operat si eu pe text, în general lucruri minore, partea politica oricum lipsea, dar si asa „Jurnalul unui pseudo-filozof“ a aparut abia dupa 1989. Ca si jurnalul lui Jenny Acterian, sora lui cea draga, pentru care s-a zbatut sa-i apara cartea. Si cartile lui Haig, prestigiosul sau frate, care nu a reusit o cariera de mare regizor pentru care avea toate datele, din cauza angajarii sale legionare. Dar si din pricina unei mari pasiuni amoroase, cumva paguboase, caci fost iubita sotie a lui Ion Marin Sadoveanu a tras dupa ea ura fostului sot pentru Haig Acterian. Ca director general al teatrelor, I.M.S a facut tot posibilul ca Haig Acterian sa nu puna în scena nimic. Tipul asta de meschinarie dusmanoasa si rautate obesiva îl regasim si astazi la destui dintre intelectualii nostri.
           Una peste alta, jurnalul, cu destule sincope, voite sau nedorite, acopera decenii bune din istoria României. Alaturi de alte cîteva, multe deja prestigioase, confesiuni de epoca, putem conchide ca jurnalul lui Arsavir Acterian ofera marturia unei existente si conturul unei generatii. Prietenia pe care mi-a acordat-o ramîne ceva în plus. Greu de exprimat neaparat în cuvinte.