Contact

MEMORIILE UNEI LONGEVIVE

Doamna Selian, felicitarile noastre pentru aniversarea dum­neavoastra si, de vreme ce o sa parcurgem drumul unei vieti lungi, sa-ncepem cu inceputul: unde v-ati nascut acum 95 de ani, unde ati crescut si ati fost educata?

M-am nascut in Bardizag, o localitate din Turcia, populata pe atunci in totalitate de armeni, care a dat o seama de intelectuali pro­eminenti, poeti si altii, de pilda Magardici Bodurian. Acolo a venit si a tinut slujba religioasa Arhie­piscopul Eghise Turian, fratele re­putatului poet Bedros Turian. Cind aveam doi ani si jumatate, familia noastra, cu tata, mama si bunica din partea tatii, a fost trimisa in exil la Konya. Acolo, o familie de turci ne-a gazduit cu ospitalitate, iar tatal meu s-a dus undeva in imprejurimile orasului, ca sa mun­ceasca la lucrarile de drumuri. Mama a lucrat ca menajera la o familie de germani, iar bunica se ocupa acolo de bucatarie. Familia aceea avea foarte mare incredere in mama, dovada ca ii incredin­tasera cheile casei. Tatal meu s-a imbolnavit curind de malarie si a murit, la moartea lui a contribuit si spaima pe care a tras-o cind a venit iubitul fetei acelei familii de turci, imbracat militar. Tata e in­mormintat in Konya. In vremea aceea, un barbat armean care-si pierduse familia, cautind o familie de armeni, ne-a gasit pe noi. Cu­rind, in 1918, a venit un ordin sa ne-ntoarcem acasa. Bunica nu si-a mai gasit casa si s-a dus sa lo­cu­iasca cu fiica ei, iar eu si mama am ramas la familia fratelui mamei, Krikor Saraidarian. Unchiul acela era invatator la scoala armeneasca, ulterior, impreuna cu copiii sai – Va­ghars, Vahakn, Onnig, Vaha­nu­hi – s-a stabilit la Constanta, unde de asemenea a fost invatator la scoala primara armeana. In 1965, cind, la 30 de ani dupa ce venisem in Romania, am plecat din nou in Turcia, ca s-o vad pe mama, am vizitat Bardizagul, unde noul sta­pin al casei noastre, care era turc, ne-a rugat sa-i binecuvintam ca sa nu fie atinsi de blestem. Atunci, am gasit Bardizagul ruinat.

Sa ne intoarcem la prima in­toar­cere. Cum v-ati reluat viata la Bardizag?

Omul acela care ne-a cunoscut la Konya a cerut-o in casatorie pe mama, care a cerut incuviintare de la prima ei soacra, ceea ce a ob­ti­nut, aceea a spus: "Esti tinara, tre­buie sa-ti traiesti viata, marita-te!" Populatia Bardizagului isi reluase preocuparile din existenta sa ante­rioara. Si totusi, in 1922, in vre­mea lui Atatürk, am fost supusi unui al doilea exil, prin ordin gu­vernamental, in scopul de a goli satul de armeni: au imbarcat fe­mei­le si copiii pe un vas si ne-au dus la Tekirdag (Rodosto). Aveam, atunci, o sora vitrega, Zabel, cu 7 ani mai mica decit mine, era si ea cu noi. Apoi, in 1923, s-a nascut Alice care era cea mai mica.  Am aflat ca tatal meu ple­case la Bolis, din moment ce Bar­dizagul fusese golit de armeni. Va­sul nostru s-a dus intii la Izmid, dar acolo nu ne-au primit, zicind ca aveau sa goleasca si Izmidul de armeni. Noi eram bucurosi, pentru ca acolo traia sora tatii, dar am fost dusi la Tekirdag. Unii s-au stabilit acolo, si-au des­chis afaceri, dar noi – auzind ca tata se afla la Bolis – dupa 2-3 saptamini ne-am dus acolo si ne-am intregit familia. Am inceput sa merg la Scoala "Bezgian", care era scoala de 6 ani a bisericii Pa­triarhiei Armene. Dupa absolvire, am mers doi ani la scoala fran­ceza. N-am putut sa invat mai mult, ori­cum cheltuielile mi le acoperea bunica, dar pentru ca scoala era departe si aveam de lucru in casa, faceam croitorie ca s-avem mij­loace de trai, am hotarit sa renunt la scoala. Ca sa-nvat croitorie, am facut ucenicie cam un an si juma­tate, iar apoi am lucrat intr-un ate­lier de croitorie. Am continuat sa fac meserie pina ce am venit in Romania, fiind logodita.

Interviu cu doamna ARSALUIS SELIAN

Orice om aduna, in decursul vietii sale, un tezaur de numeroase amintiri. Aceste amintiri dispar odata cu omul respectiv, daca nu sint inregistrate ca o dovada a unei epoci trecute, traite. Si, desigur,, cu cit mai mult traieste omul, cu atit mai bogata va fi provizia amintirilor sale. Comunitatea armeana din Romania isi are longevivii sai, iar anii traiti de acestia constituie paginile istoriei noastre. Intentionam, aici, sa prezentam memoriile biografice ale unei astfel de persoane longevive, doamna Arsaluis Selian. Dinsa a implinit de curind 95 de ani, prilej cu care mai intii o felicitam si ii uram o viata lunga, plina de sanatate, si al doilea rind apelam la ea cu rugamintea de a raspunde la intrebari legate de amintirile sale.

Cum v-ati familiarizat cu noua situatie intr-o tara straina?

La Constanta, traia fa­milia numeroasa a unchiu­lui meu, asa ca nu m-am simtit printre straini. In rest, m-am acomodat in­cet-incet si m-am obisnuit cu noul mediu. M-am bucu­rat de o buna primire si din partea familiei sotului meu, ceea ce mi-a usurat situatia. Din punc­tul de vedere al limbii, stiind fran­ceza, am invatat repede roma­nes­te. Cind mergeam la cinema, sotul meu mi-a spus sa citesc tra­ducerile din subtitluri asa cum se scriu. Citeam si ziare. N-aveam ve­cini apropiati ca sa fi vorbit cu ei, nici eu nu stiu cum am invatat sa vorbesc, sa citesc.

Ce legaturi aveati cu comuni­tatea armeana locala?

Am devenit membra a asocia­tiei de binefacere "Crucea Carita­tii", ca sa-i ajutam pe nevoiasi. Aveam relatii amicale cu alte familii de armeni, cu armence. Treptat, m-am familiarizat cu comunitatea.

Ce s-a intimplat cind s-a schim­bat regimul politic?

Pina in anii ’50, o duceam bine. In 1951, au inchis magazinul so­tului meu, i l-au confiscat. Atunci, fata mea avea 14 ani, aveam si un baiat de 8 ani, ne-au ridicat pe toti si ne-au deportat, ne-au trimis in domiciliu fortat, iar pe sotul meu, care nu facuse niciodata politica, l-au arestat. Ne-au dus intr-un ca­tun forestier indepartat din Buco­vina, aproape de hotar, unde prin­cipala ocupatie era silvicultura. Am fost nevoita sa muncesc ca femeie de serviciu ca sa avem mij­loace de trai, fiica mea a facut contabilitate, fiul meu, dupa ce intrerupsese studiile un an, a con­tinuat sa mearga la scoala. Dupa doi ani, sotul meu - care fusese eliberat - a venit la noi si peste pu­tin timp am putut sa ne intoarcem. N-am ramas mult la Constanta, fiindca nu mai aveam acolo nimic, casa noastra era ocupata, asa ca am ramas la unchiul meu, oricum ni se facuse sila de comportarea amenilor. Am hotarit sa ne mutam la Bucuresti, dar era greu pe vre­mea aceea si am fost obligati sa locuim trei ani intr-un sat apropiat, pina am obtinut buletin de Bucu­resti, pentru ca eu si sotul meu lu­cram acolo la o cooperativa de incal­taminte infiintata de armeni. In anii aceia, baiatul meu a stat la in­ternatul Liceului "Mihai Viteazul" unde invata, iar fata mea si-a terminat studiile la cursul seral.

Cum era situatia comunitatii armene din Constantinopol si care era atitudinea populatiei turce fata de armeni?

In general, o duceam bine si era pace, armenii aveau o situatie buna. Totusi, ca fete, eu si sora mea nu ieseam singure afara, tata nu ne lasa si avea dreptate - era peri­cu­los pentru noi.

Cind ati venit in Romania?

In 1935, cind m-am casatorit cu Krikor Selian, care avea magazin de incaltaminte, facea negustorie. Abia dupa patru ani, cind aveam de-acum o fiica de un an si juma­tate, m-am dus cu ea pentru prima oara la Bolis, sa-mi vad mama.

Cum s-a intimplat ca v-ati ca­satorit in Roma­nia?

Mama viitorului meu sot o cunostea pe bunica mea si, stiin­du-ma pe mi­ne, l-a convins pe Krikor sa se-nsoare cu mine, adu­­cin­du-ma de la Bolis la Constanta.

Ce sfat puteti da generatiilor tinere, in virtutea experientei dum­neavoastra de viata?

Intrucit am trecut prin tot felul de incercari si de pericole si am rezistat, cred ca omul, in cursul vietii sale, cu rabdare si bizuindu-se pe Dumnezeu, poate sa infrunte orice si sa suporte orice.

Ce relatii ati avut cu comu­nitatea armeana din Bucuresti?

Mergeam la biserica, aveam relatii personale cu unele familii. N-am avut functii sau raspunderi sociale in cadrul comunitatii. Nu­mai fiul meu, Sarkis (Sergiu), dupa absolvirea facultatii, a intrat in via­ta comunitara si, ca ziarist, a deve­nit redactor la publicatia arme­neasca "Nor Ghiank".

Ati fost in Armenia, ati vizitat-o?

Da, aveam 70 de ani, cind am facut o excursie de grup organi­zata de comunitatea armeana din Bucuresti. Sotul meu murise, fuse­se bolnav din cauza suferintelor indurate in cursul vietii si s-a stins la o virsta nu prea inaintata, la 68 de ani. Prin urmare, singura, ala­turi de alte doamne armence, ne-am dus si ne-am bucurat de frumu­setile patriei noastre. Am vizitat Ecimiadzinul, unde Catolicosul Vaz­ken ne-a primit si si-a amintit de mine, de vreme ce, atunci cind era Arhimandrit, venea la Constanta si il ospeteam la noi acasa si tot el l-a invatat Tatal Nostru pe baiatul meu.