Muzicologul Dumitru Avakian arată, pentru EVZ, care sunt aşteptările muzicale ale deceniului următor pe scenele din România şi punctează atât hibele din educaţia publicului, cât şi pe cele organizatorice, din instituţii, care ar merita corectate.

E firesc ca acum, la sfîrşitul pri­mu­lui deceniu al secolului, să gîndim asupra perspectivelor muzicale ale deceniului următor. Într-o perioadă atît de scurtă nu vor interveni schimbări mari nici în ce pri­veşte creaţia şi nici percepţia. Poate doar în ce priveşte mijloacele comunicării în­tre creator şi ascultătorul consumator.

Tehnica poate fi surprinzătoare de la un moment la celălalt. Atît cea de înmaga­zi­nare cît şi cea de redare a sunetului a spectacolului sunetului în spaţiul public, în spaţiul intim. Privind din aproape în aproape nu poţi să nu observi că există priorităţi ale momentului, că există prio­rităţi de lungă durată.

Şantiere, cu probleme

La noi? La Bucureşti? Ne-am bucurat lunile trecute de redeschiderea, de în­noirea Studioului de Concerte din str. Berthelot. Dar acustica, aspectul esenţial al sălii de concert, a fost dereglată. Iată un aspect ce trebuie rezolvat; în mod im­perios. Reinstalarea orgii, reamplasarea panourilor reflectorizante ale sunetului sînt aspecte ce trebuiesc rezolvate cu aju­torul specialiştilor. Căci de la înfiinţare şi pînă anul trecut, dintre toate sălile de con­cert din ţară, Studioul de Concerte Radio a fost incinta cu acustica cea mai egală. Pe o direcţie similară,  aşteptăm cu îngri­jo­rare şi cu speranţe intrarea în refacere a clădirii Operei bucureştene. Ştim, şan­tierul va fi extins pe o perioadă de cîţiva ani. Este o incintă cu probleme privind formarea şi direcţionarea sunetului. La nivelul fosei orchestrei, la nivelul scenei.

Există, oare, în acest moment, pro­iec­te coerente privind rezolvarea acestor aspecte la nivelul exigenţelor sălilor im­por­tante de concert, de teatru muzical, din Europa? Unde anume îşi vor desfă­şura activitatea colectivele artistice ale Operei bucureştene pe perioada şantie­rului? Este un aspect deloc neglijabil. […]

Festivalul „George Enescu”, un brand

În ultimele două decenii Festivalul „George Enescu“ a devenit un brand; este o permanenţă emblematică. O ştim cu toţii, acest eveniment unic în felul lui în Eu­ropa nu dispune de spaţii adecvate privind găzduirea evenimentelor sale. Toţi soliştii, toate marile orchestre care au concertat la Sala Palatului şi-au exprimat serioase rezerve privind mediul acustic. Căci Festivalul Enescu este mai mult decît un eveniment monden la care unii şi alţii consideră că e bine să fie văzuţi. Este un fapt de cultură care ar trebui să fie reprezentativ pentru imaginea actuală a ţării.

Gustul publicului nostru, a publi­cu­lui de concert, sper să evolueze. O mare parte a melomanilor obişnuiţi dispun de o percepţie prioritar epidermică a muzicii.  Căci nu este indiferent cine anume cîntă şi cum se cîntă, cum se dirijează…

Beethoven şi Ceaikovski, cei mai populari

Cele mai populare programe de con­cert rămîn cele pe ale căror afişe se anunţă Beethoven sau Ceaikovski. Indiferent de solist, de dirijor, succesul este asigurat.

Este, oare, aceasta o marcă de cali­tate privind percepţia, privind maturitatea unui public care, la noi, ascultă muzică în mod organizat de mai bine de un secol, de cînd datează viaţă noastră muzicală in­stituţionalizată ?

Sper într-o aprofundată înţelegere a zonelor de spiritualitate afundă ale mu­zicii de cameră. Cum ne-am explica, oare, faptul că o simfonie sau un concert de Beethoven adună în orice condiţii o sală plină la Atheneu sau în Studioul de Con­certe Radio, în vreme ce un concert de sonate, de cvartete de coarde aparţinînd aceluiaşi compozitor strînge cel mult cîţi­va zeci de melomani. Este de vină mu­zica? Este deficitară educaţia noastră?

Pe această direcţie Institutul Cultu­ral Român a produs evenimente memo­rabile găzduind pe o perioadă de trei stagiuni, la Atheneul Român, un veritabil serial de concerte ale Cvartetului lon­donez „Belcea“. Relaţiile cu publicul, cu muzica, cu muzicienii ansamblului, mobi­li­zarea tinerilor melomani, promovarea evenimentului s-au dovedit a fi exem­plare la nivelul vieţii noastre muzicale.

Generaţie de tineri solişti

Nu poţi să nu observi afluenţa spo­rită a publicului tînăr în Studioul de Con­certe din str. Berthelot. Varietatea progra­melor, politica preţurilor biletelor, difuzarea radiofonică a concertelor, promovarea eve­nimentelor au produs în ultimul deceniu şi jumătate un efect benefic.

Există o generaţie de tineri solişti, de tineri maeştri, de muzicieni care intră actualemente în circuitul important al vieţii muzicale europene; mă refer la vio­loniştii Liviu Prunaru, Alexandru Tomescu şi Remus Azoiţei, la pianistele Luiza Bo­rac şi Mihaela Ursuleasa. În mod absolut lăudabil, unii dintre ei şi-au legat numele de promovarea creaţiei enesciene în pla­nul vieţii europene de concert.

Nu mă nelinişteşte faptul că tînăra generaţie de muzicieni ţinteşte a-şi lua zbo­­rul în lumea cea largă a muzicii încă de pe băncile şcolii. Vor reveni periodic în cir­cuitul intern al vieţii noastre de concert în­cărcaţi de valorile cele puternice, de spo­rită substanţialitate, ale vieţii muzica­le in­­terna­ţionale. Acolo nu rezişti dacă nu eşti puternic!

Este firesc să ne dorim ca în primul rînd instituţiile muzicale naţionale susţi­nute din bani publici să susţină, să pro­moveze cultura muzicală naţională, creaţia muzicală a ţării, la fel ca şi muzica creatorilor noştri din diaspora.

S-a făcut mult privind promovarea creaţiei enesciene în plan naţional şi internaţional. Şi totuşi nu este firesc ca prima scenă lirică a ţării să nu deţină în repertoriul ei permanent această capo­doperă a teatrului muzical de secol XX, care este opera enesciană „Oedipe“, lu­crare prezentă cînd şi cînd, mai mult sau mai puţin întîmplător, în programele  Festivalului Enescu.

Promovarea compozitorilor români

S-a făcut puţin, foarte puţin, în ce priveşte promovarea marilor opusuri sem­nate de Paul Constantinescu, Mihail Jora, Theodor Rogalski, de asemenea a marilor creatori afirmaţi în a doua jumătate a secolului trecut; mă refer la Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Ştefan Niculescu, Myriam Marbe, Anatol Vieru; mă refer la creaţia unor importanţi compozitori contem­porani cum sînt Octav Nemescu, Călin Ioachi­mescu, Ulpiu Vlad, Lucian Meţianu, Doi­na Rotaru, regretaţii compozitori Horaţiu Rădulescu, Costin Cazaban; mulţi dintre aceştia sînt cunoscuţi mai mult în afara graniţelor ţării.

Faţă de ei, faţă de noi toţi cei care plătim impozite la noi în ţară, instituţiile naţionale de concert, în primul rînd acestea, au obligaţii fireşti.

Sînt deziderate, sînt speranţe privind configurarea la noi, în deceniul viitor, a unei vieţi muzicale coerente, de nivel autentic european.

după Evenimentul Zilei din 12 ianuarie 2010