Redactor

Parfum de fin de siècle XX

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Bedros Horasangian este unul dintre prozatorii optzecişti cei mai interesanţi, considerat şi unul dintre cei mai promiţători, după momentul dublului debut din 1984, cu volumele de proză scurtă Curcubeul de la miezul nopţii (Premiul USR) şi Închiderea ediţiei. Urmează alte cîteva volume de proză scurtă şi romane cu o structură tributară modelului nuvelistic: Parcul Ioanid, Sala de aşteptare, În larg,Portocala de adio (Premiul Academiei, 1987), care îi aduc o relativă celebritate şi confirmarea criticii: „unul dintre prozatorii cei mai personali ai prozei româneşti din ultimele decenii“, scrie Marian Papahagi, în Dicţionarul Scriitorilor Români (1998).

Bedros HORASANGIAN, Miss Perfumado şi alte femei, Grupul Editorial Corint/Leda, Bucureşti, 2009, 320 p.

Bedros Horasangian nu a ocupat o poziţie de vizibilitate sau de lider în grupurile optzeciste, nu este unul dintre scriitorii consideraţi „de top“ – ca imagine –, deşi cărţile sale din anii ’80 se ridică la acest nivel, iar după 1990 nu dă nici o „lovitură“ mediatică prin cele trei romane publicate.

Miss Perfumado şi alte femei (Editura Leda, 2009) ar putea să schimbe cu totul această situaţie, în sensul potenţialului succes de public – pentru că cititorul român se pare că vrea cărţi, mai ales traduceri, despre lumea contemporană. Iar Bedros Horasangian a scris o astfel de carte, care poate părea o traducere, să spunem, dintr-un scriitor american la modă – prin scriitură, subiectul poveştilor, atmosferă şi personaje. Adică nimic tipic românesc, în afară de cîteva aluzii la românii care muncesc „afară“. O carte care ar putea să apară la fel de bine la Bucureşti, la Paris, la New York, la Napoli, Istanbul sau Berlin – şi am enumerat doar cîteva dintre „locaţiile“ în care se plasează acţiunea acestor povestiri. O carte pentru un public internaţional, cosmopolit, cum se scriu mai rar pe la noi, unde culoarea locală încă e în vogă. Nu ştiu care a fost succesul de public al acestei cărţi, dacă acest potenţial a fost exploatat de editură cum se cuvine, dar, cu siguranţă, critica nu s-a ridicat la înălţime. În afară de o recenzie a lui Marius Chivu din Dilema veche, de cronica lui Daniel Cristea-Enache dinCultura, semnalînd, şi aceasta, inexplicabila tăcere a criticii faţă de o carte valoroasă, despre Miss Perfumado nu s-a scris. Să fie de vină o uşoară rinocerizare a criticii noastre sau, în termeni mai blînzi, o tendinţă spre conformism şi uniformizare?

Naturaleţe şi prospeţime

Deşi vine din zona unui optzecism deloc bine temperat, adică destul de experimental, deşi cărţile anterioare au o amprentă stilistică şi o construcţie greu de confundat, cu alte cuvinte, deşi are, ca scriitor, un trecut „încărcat“ în spate, Bedros Horasangian sparge un eventual orizont de aşteptare. În afara unor mici trucuri optzecist-textualiste, recognoscibile şi de altfel nu foarte inspirate în context, povestirile din Miss Perfumado şi alte femei surprind printr-o scriitură proaspătă, de o naturaleţe şi (aparentă) lejeritate cu atît mai surprinzătoare cu cît autorul îşi plasează poveştile în medii culturale foarte diferite, le atribuie unor naratori foarte diferiţi ca voce şi background cultural-existenţial, reuşind să dea senzaţia unei scriituri necomplicate, mai degrabă spuse decît scrise, vii, autentice. Această senzaţie de naturaleţe este cu atît mai surprinzătoare cu cît în spatele personajelor, al vocilor şi al tramelor narative ce par inconfundabile la prima vedere, un fel de „the real thing“, se percepe, la o lectură mai atentă, o fină reţea intertextuală şi intratextuală, ce se ţese continuu, ca un dublaj livresc al poveştilor şi al personajelor „adevărate“.

Titlul direcţionează cumva tonul lecturii: Miss Perfumado este titlul unui album al Cesariei Evora (care îi şi aduce celebritatea în întreaga lume). Evora pune în circulaţie un tip de baladă folk portugheză,morna, apropiată de fado, caracterizată prin cheia melodică minoră şi prin expresivitatea extremă, exprimînd mai ales inexprimabilul saudade („dor“). Cumva, Bedros Horasangian scrie în aceeaşi manieră, din perspectiva unor personaje-naratori care sînt oameni modeşti, nostalgici, rataţi, căutîndu-şi o împlinire, un dor pe care nu-l vor atinge niciodată – decît prin moarte –, fără ca această căutare-neîmplinire a personajelor povestitoare să aibă ceva forţat, violent, artificial-intelectual, tragic. Naratorii lui Bedros Horasangian sînt oameni mărunţi, nişte personaje cehoviene sau, cîteva, chiar gogoliene, în variantă postmodernă, derizorii ori rizibile (fără să atingă însă limita fantasticului), nişte oameni în aparenţă cenuşii, dar care îşi trăiesc, în tăcere şi cu o anume umilită umanitate, propriile drame, pe cont propriu şi fără mari fasoane existenţiale.

Un patetism asumat

De aici şi firescul acestor drame, lipsa unui tragism high şi asumarea unui patetism, care este, în primul rînd, de ordin emotiv şi care, în al doilea rînd, ţine de condiţia omului obişnuit. Acest patetism asumat se leagă şi de o anume melodicitate stilistică, de tonalitatea melancolică a povestirilor. Am putea spune că Bedros Horasangian încearcă se revigoreze un gen dramatic mai vechi, şi anume melodrama, fie în sensul său etimologic, de combinaţie între partea de recitativ vorbit şi cea muzicală (într-o piesă de teatru), fie în sensul său larg, care se referă la miza pe exagerarea emoţiilor publicului. Povestirile din Miss Perfumado sînt, într-adevăr, melodramatice şi în acest al doilea sens, fie măcar pentru că în cele mai multe personajul principal moare la final, deznodămînt clasic într-o melodramă, dar, aici, prea previzibil-banal, de la a treia povestire încolo.

În orice caz, „the best“-ul volumului este Lady Day, o povestire inspirată de un poem de O’Hara,The Day Lady Died, dedicat morţii cîntăreţei de jazz Billie Holiday, supranumite The Day Lady de către partenerul ei de viaţă şi de scenă, saxofonistul Lester Young. Povestirea lui Bedros Horasangian e inspirată de această poveste de dragoste reală, doar că e relatată la persoana I, din perspectiva unui narator masculin (deja) mort, o formulă care aminteşte de Malone, naratorul (în curînd) mort din Beckett, de personajele-fantomă din romanul lui Beagle, Un loc plăcut şi numai al lor, sau de mai puţin celebrul narator muribund din Om vedea ce-o mai fi de germanul Hans Joachim Schädlich. Începutul povestirii sună aşa: „Numele meu este James Oliver. Prietenii îmi spuneau Jay. Chiar am existat, m-am născut în Statele Unite, pe coasta de Vest, şi am murit la Berlin. În Europa. Aveam o cameră închiriată, două costume de culoare închisă, cîteva cămăşi şi un saxofon. Cam atît, nu m-am agitat pentru lucruri niciodată. (…) La înmormîntare n-a venit lume prea multă. De altfel, nici nu aveam prea mulţi prieteni. A fost o zi cu soare, am aflat de la alţii. Eu eram cu ochii închişi. Nu pot spune că n-am fost fericit. Îmi era cumva indiferent“.
Scriitura, de o lejeritate şi spontaneitate deconcertantă, impresia de autenticitate, timbrul specific al fiecărei voci narative constituie atuurile acestor povestiri. Fiecare dintre ele se vrea povestea cîte unei femei, de etnie, profil psihologic, cultural etc. diferit – dar aproape toate aceste femei au în comun ceva, o tentaţie spre bovarism, spre neîmplinire şi ratare (valabilă şi în cazul celor cîteva personaje-narator masculine). În orice caz, fiecare povestire propune o investigaţie în universul sufletesc al cîte unei femei, la limită reprezentînd cîte un tip feminin contemporan. Concluzia fiecărei investigaţii ar fi cea clasică: sufletul feminin, dincolo de variantele sale, rămîne, invariabil, un mister. Dar, pe de altă parte, toate femeile îşi doresc acelaşi lucru – dar care ar fi acela? fericirea? dragostea? puterea? Iată o problemă dezbătută încă de pe la 1400, de către personajele dinCanterbury Tales. Ceea ce-i adaugă Bedros Horasangian acestei vechi teme ar fi ideea că femeia – contemporană, postmodernă, uşor crepusculară – din povestirile sale doreşte numai lucruri care se întorc ca un bumerang împotriva ei şi că Eternul feminin nu mai „trage“ pe nimeni în sus, cum credea Goethe. Şi poate că nici aceste idei nu sînt chiar noi, doar că Bedros Horasangian ştie să le pună în rama unor povestiri cu parfum de fin de siècle, adăugîndu-le o cunoaştere a vieţii şi acel rafinament care poate trece drept naturaleţe – calităţile unui povestitor de clasă.
Raluca DUNĂ
după Observatorul Cultural
  •  
  •