Bedros Horasangian

24 Aprilie

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

                              Este Ziua cea Neagră a armenilor. Așa cum acea zi de mai cînd a căzut Constantinopolul a devenit Ziua cea Neagră a creștinătății. Este impresionant cum și astăzi, grecii, atît de huliți în ultimii doi ani de către europenii uniți care uită mereu că ei sunt o simbioză a Atenei și Ierusalimului, pun steagul național elen în bernă. După peste 500 de ani, grecii nu uită acea zi tragică de mai, cînd Sultanul Mehmet I a intrat călare în Sfînta Sofia a Împăratului  Constantin și toată istoria Europei a luat alt curs. O bună lecție despre memorie pe care grecii o livrează și celor care, azi, uneori, deseori, uită cine sunt. Sau suntem.

24 Aprilie este o dată înscrisă cu litere roșii în calendarul armenilor. Este o zi marcată cu sîngele celor uciși. “Merin batmutiună airun ghă hodi..,”(“Istoria noastră miroase a sînge”) spunea cu ani în urmă, IPSS Arhiepiscopul Dirayr Mardichian. O vorbă cu miez, să recunoaștem, dincolo de idiosincraziile care ne-au animat. Sîngele a milioane de victime.  Și nu doar ale armenilor. Pentru că Marea Catastrofă din 1915, crimele comise de autoritățile otomane teribilul an este încă o rană vie care sîngerează în istoria Europei. Umanității. In fiecare an, armeni sau mai puțin armeni, în limba armeană sau engleză, în franceză, olandeză sau rusă, spunem un Hayr Mer/Tatăl Nostru pentru sufletele celor inocenți uciși în 1915. Un Kadiș care, cine știe, ar fi fost evitat, dacă acel prim genocid al secolului XX ar fi fost condamnat și tratat cum se cuvine de liderii politici ai lumii și memoria colectivă a omenirii.Căci moartea unui singur copil ne privește pe toți. Căci asasinarea unui popor întreg nu mai este doar o chestiune a unui singur neam aflat în moment de cumpănă.Căci nu detaliile și explicațiie pseudosavante alcătuiesc magma fierbinte a unei identițăți naționale. Istoria nu face salturi spuneau latinii. Istoria, din nefericire, se repetă, ni se spune mereu. Nu se învăță nimic, nu învățăm nimic din dezastrele istoriei, ne spun doar cei aparent lucizi, dacă nu cumva chiar cinici, ridicînd din umeri, “Pe mine nu mă intereseză Genocidul nimănui, vreau ca acei copii ai mei să trăiască în liniște și pace și să nu ducă o povară care nu e a lor”. Oare? E posibil?

Orice e posibil dacă Dumnezeu e mort. Dar Dumnezeu nu e mort. Isus Hristos învie în fiecare an de multe secole. Minunea lumii creștine este astăzi a tuturor. Indiferent de neam, religie, limba vorbită.Căci respectîndu-ne fiecare crezul și speranța, acceptînd alteritaea șI dreptul la diferență, dar punînd accent pe iubire șI nu pe ură, conservînd tradițiile și identitatea ne putem regăsi, împreună, acolo unde azi, deja gradul de solitudine, dușmănie și disperare a atins cote mari. Inimaginabile se dovedește de atîtea ori. Recunoașterea Genocidului Armean din 1915 nu este doar o reparație morală pe care armenii azi răspîndiți pretutindeni în lumea largă o așteaptă cu înfrigurare. Recunoașterea Genocidului Armean, implicit acceptarea a ceea ce noi numim de peste deja 20 de ani DOSAR 1915 este astăzi o chestiune majoră a întregii lumi civilizate. Ajunsă pe masa negocierilor și intereselor geostrategice Marea Catastrofă din 1915 poate induce că aranjamentele de culise pot aduce pacea lumii.Se induce ideea că interesele financiare, banii, petrolul și gazele naturale, uitarea și mistificarea unui întreg trecut pot duce la un alt adevăr.

 Nu există decît unul singur. Care nu e nici bun, nici rău. Adevărul este unul singur. Adevărul integral despre ceea ce s-a întîmplat în 1915 trebuie asumat de comunitatea internațională. Nu doar de cîțiva lideri politici sau guverne – cîteva chiar au făcut-o – ci să devină, precum Holocaustul, o pată neagră a istoriei care să nu poată fi ignorată. Negată chiar. Pînă în momentul în care comunitatea internațională va accepta acest adevăr al DOSAR-ului 1915 armenii sunt obligați să nu cedeze la memoria morților lor.

Să nu se resemneze.

Să nu uite.

24 aprilie este nu doar o zi simbolică în destinul istoriei armenilor și al Europei.

Este Ziua celor Morți.

Căci în primul rînd pe ei îi comemorăm.Pe cei care smulși din căminul lor au luat drumul morții către deșertul sirian Deir-es-Zor. Pe cei care au vrut să-i ajute pe acești năpăstuiți și au fost uciși la rîndul lor. Pe cei care, cu prețulul vieții lor, au salvat alte vieți. S-a dovedit pentru a nu știu cîta oară că viața, ca și iubirea, sunt mai presus de moarte.Și mereu și mereu viața a învins. Așa va fi cît va fi omenirea. De aceea suntem obligațI la această neuitare a celor căzuțI în 1915. ȘI abia apoi la noi. La cei care, cu voia lui Dumnezeu și ajutorul altor semeni, uneori chiar dintre călăii lor – oameni de omenie au fost și vor mai fi cît timp vor fi aomeni pe acest pămînt , au reușit să se salveze.
Suntem acum în 2013.Peste doi ani se vor implini 100 de ani de la consumarea acestei crime din istoria umanității. Ce face Armenia? Ce fac armenii?Viața merge înainte, repetăm mai tot timpul.

Ce se poate face?

Multe.

In primul rînd ar trebui să existe un proiect de țară. Liderii politici de la Erevan sunt obligați să demareze un proiect strategic de țară. Pe termen mediu și lung. În situația în care un procent semnificativ de armeni NU trăiesc în Armenia – care e țara lor?- va trebui clădit un alt proiect pentru ei. Unul care să-i unească, să-i solidarizeze. Dincolo de aspectele specifice ale vieții lor din diferitele colțuri ale lumii. Unele comunități vechi ale armenilor încet dispar – sau se restrîng – altele apar( sau se dezvoltă) Una este comunitatea armeană din Mumbay, Teheran sau Bagdad, altele sunt prioritățile la Sydney, București sau Buenos Aires. Cineva trebuie să gîndească și să aproximeze într-un proiect comun comunitar cu multe variabile și necunoscute. Se poate?

Da, se poate. Dar trebuie mult calm, responsabilitate,voință politică, fonduri și mai ales o viziune integratoare. Dincolo de partizanate și micile gîlcevi ce ne animă deseori.

Dar despre viitor vom mai avea prilejul să vorbim. Pînă atunci un gînd pios și o lumînare aprinsă pentru cei morți în 1915.

24 aprilie, Ziua Neagră a Armenilor.

Și pentru faptul că în aceste zile armenii din România serbează Paștele alături de frații români să rostim și noi “Hristos ariav ev Haitnețav!”( Cristos a Înviat și s-a-ntrupat)

Bedros Horasangian

 

  •  
  •