Mihai Stepan Cazazian

„Un spectacol reprezintă un act de cultură” INTERVIU CU REGIZOAREA ANCA TABACARU-HOGEA

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share



Pentru iubitorii de operă numele Andei Tabacaru-Hogea a devenit o certitudine. Regizoarea a prezentat publicului câteva producţii importante care au plasat-o printre artiştii cultivaţi, preocupaţi de găsirea unor semne teatrale interesante, capabile să recitească partitura original, păstrând însă spiritul şi mesajele acesteia. SIMON BOCCANEGRA de Giuseppe Verdi, MANON LESCAUT de Giacomo Puccini, MEFISTOFELE de Arrigo Boito, HäNSEL ŞI GRETEL de Engelbert Humperdinck, OEDIPE de George Enescu, sunt doar câteva titluri bucureştene ale producţiilor sale.

Anda Tabacaru-Hogea îşi dezvăluie cu respect şi mândrie originea sa armeană prin tatăl ei, reputatul maestru şi regizor Dimitrie Tabacaru, pe care l-a iubit şi venerat. În interviul de faţă ea ne dezvăluie câteva amintiri de familie şi viaţă, împărtăşindu-ne opiniile estetice despre actul de creaţie şi produsele sale.

Mihai Alexandru Canciovici: Dragă Anda, după câte ştiu, tu eşti prin tatăl tău, maestrul Tabacaru, de origine armeană. Ce poţi să-mi povesteşti despre familia ta, despre amintirile copilăriei tale şi, în special, ce-ţi evocă ţie anumite obiceiuri armeneşti pe care le-ai trăit în casa părintească?

Anca Tabacaru-Hogea: Sunt extrem de legată de familia mea pentru că mi-a dat posibilitatea să mă formez atât profesional cât şi uman şi am foarte multe amintiri de la bunicii din partea tatălui meu. Bunicii sunt din Bucovina, Cernăuţi, Suceava. În timpul războiului ei au lăsat Cernăuţiul şi au venit  la Bucureşti. Bunicul era medicul şef al oraşului, doctor oftalmolog. Foarte multe despre familie îmi povesteşte unchiul meu Ionel Tabacaru, fratele tatei, care păstrează obiceiurile armene. El îmi povestea despre istoria armenilor, despre familia noastră. Familia noastră a fost extrem de legată de muzică, bunicul meu, Grigore Tabacaru cânta la violoncel, bunica făcea parte din două societăţi importante muzicale: „Armonia” din Cernăuţi, iar  la Suceava din societatea „Ciprian Porumbescu”. Ei făceau seri de muzică în casă, tata îmi povestea cât de frumoase erau acele seri. Şi tatăl meu a studiat pianul. Deci, am avut norocul să mă nasc într-o familie cu tradiţie culturală şi intelectuală.

M. A. C.: Ştiu că pe vremea comuniştilor cei care erau armeni trebuiau să-şi ascundă originea?

A. T.-H.: Nu avea o explicaţie acest fapt. Prea puţini au ştiut că eu sunt armeancă. Străbunicii mei vorbeau în casă germana şi armeana. Erau mai multe familii: familia Manuc, familia Vartan, familia Chircorian, erau familii armeneşti. Străbunica mea vorbea în casă şi armeneşte şi nemţeşte.

Eliza Tabacaru ( bunica) în opera comică “Noaptea Sfântului Gheorghe” de Tudos Flondor. Spectacol realizat la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Regia Emil Bobescu, dirijor Mircea Hoinic.

 

M. A. C.: Aţi păstrat obiceiurile armeneşti?

A. T.-H.: Noi, la Iaşi, sărbătoream Crăciunul pe 25 decembrie, dar unchiul meu, aici, la Bucureşti, sărbătoreşte pe 6 ianuarie şi merge curent la biserica armenească. Tatăl meu a murit la 56 de ani, când eu aveam 23 de ani. Am învăţat de la tata că familia trebuie să fie unită, toate familiile armene sunt unite. Eu am două mătuşila Galaţi din familia Vartan, verişoare  cu tatăl meu pe care le vizitez adesea. Mai am încă o mătuşă de 93 de ani, Viorica Găină, pe care o văd, îmi povesteşte despre obiceiurile armeneşti. Eu cu tata mergeam adesea la mănăstirea Hagigadar, de Sfânta Maria organizator fiind unchiul său, avocatul Grigore Găină, preşedintele Comunităţii Armene din Suceava.

Bunicul dr. Grigore Tabacaru şi tata, Dimitrie Tabacaru

 

M. A. C.: De la cine ai preluat tu pasiunea pentru muzică? Şi te rog să-mi vorbeşti despre studiile tale.

A. T.-H.: Eu mă consider o norocoasă că m-am născut într-o familie de artişti. Mama, soprana Gina Tripa Tabacaru (imaginea de jos) a studiatla Conservator la Bucureşti pianul. În anul II marea pedagogă Lydia Lipkcovska a descoperit că are voce şi i-a vorbit maestrului Petre Ştefănescu Goangă despre ea. Mama s-a transferat apoi la secţia Canto, clasa maestrului Goangă. A fost în generaţie cu Dan Iordăchescu, Constanţa Câmpeanu, Elena Dima-Toroiman. Tata, absolvent al secţiei regie operă, când a aflat că s-a înfiinţat Opera din Iaşi în1956 a hotărât să devină regizorla Iaşi, a luat-o şi pe mama, au plecat acolo unde şi-au desăvâşit cariera. Mama era solistă ca soprană lirică lejeră şi apoi coloratură dramatică. Eu mă duceam la repetiţii, dar ceea ce mă impresiona foarte tare era faptul  că tata lucra cu scenograful acasă, se sfătuiau, se făceau machete minuţioase de decoruri. Jucăriile mele erau aceste machete. Eu am hotărât să urmez studiile la Conservator, făcusem pianul de la şase ani. Mama mi-a încercat vocea, dar n-aveam calităţi vocale. La 16 ani am început să vorbesc cu tata despre regie. El m-a învăţat să descopăr teatrul. În 1980 am dat la regie de teatru, dar concurenţa era acerbă. Tata mi-a sugerat să dau la muzicologie la Iaşi şi să vin să particip la lecţiile lui de la clasa de operă. Muzicologia m-a ordonat, m-a învăţat să analizez şi să sistematizez. După terminarea Conservatorului am plecat  trei anila Galaţi, iar în 1990 maestrul Corneliu Calistru m-a invitat să mă-ntorc acasă,la Iaşi, ca regizor. În 1990 maestrul  Anghel Ionescu  Arbore m-a sunat şi mi-a spus să vinla Bucureşti la secţia de regie de teatru muzical care tocmai se înfiinţase. Am făcut, astfel, o a doua facultate, de regie de operă, am deci două licenţe, iar în 2008 mi-am dat şi doctoratul în dramaturgie muzicală, Teza având titlul “Dramaturgia muzicală în opera romantică şi importanţa sa în arta spectacolului liric.”

 

M. A. C.: Vorbeşte-mi, te rog, despre cariera ta, ce preferinţe pentru anumite partituri ai avut?

A. T.-H.: Maestrul Arbore, profesorul meu de regie, mi-a spus: „Anda, de câte ori te vei apropia de o lucrare, pe aceea trebuie să o iubeşti cel mai mult”. Tatăl meu m-a învăţat să mă documentez serios pentru fiecare operă pe care o puneam în scenă.

M. A. C.: Eşti un regizor intelectual, încerci să te pui la punct cu o literatură, cum o faci?

A. T.-H.:  Mi-am făcut întotdeauna documentarea, mă pregătesc şi vin la repetiţii cu lecţia învăţată, ştiu ce am de făcut în acea zi. Astăzi se poate face orice în spirit modern, dar trebuie urmărită motivaţia, nu poţi să schimbi total sensul lucrării. Mă impresionează mai mult o lucrare montată clasic, dar în care relaţiile dintre personaje sunt umane şi actuale, transmiţându-se publicului stări profunde şi adevăr artistic.

Eu am câteva repere de regizori mari, de la care se poate învăţa mereu: Franco Zeffirelli, Jean Pierre-Ponnelle, Margarita Wallmann, Otto Schenk, Patrice Chereau, Götz Friedrich.

M. A. C.:  Ai amintiri despre producţiile tale de la Iaşi?

A. T.-H.: Sunt legată de primul spectacol pe care l-am făcut acolo, LA TRAVIATA  de Giuseppe Verdi, pentru că a fost şi primul spectacol regizat de tata şi interpretat de mama, iar bunicul meu, tatăl mamei, baritonul Traian Tripa a cântat rolul Giorgio Germont  la Timişoara.

Am o mare durere că tata n-a văzut nimic din producţiile mele, că nu m-a văzut niciodată la o repetiţie şi a murit cu îndoiala că eu nu pot fi în stare să mă perfecţionez în această profesie. Toate producţiile le dedic tatălui meu.La Galaţinu eram mulţumită de finalul din CARMEN de Bizet şi m-am rugat tatei să mă ajute. Ei bine, află, te rog, că am visat finalul.

POVESTIRILE LUI HOFFMANN de Offenbach este un alt spectacol de care m-am legat, l-am avut acolo scenograf pe Cătălin Arbore, cu care am copilărit: asistam la discuţiile şi repetiţiile părinţilor noştri şi ne jucam interpretând duetul final din CARMEN de Bizet.  La 27 de ani, când am montat CARMEN la Galaţi, l-am sunat, rugându-l să-mi facă scenografia acestui spectacol. Astfel, joaca a devenit realitate.

M. A. C.:  Cu ce cântăreţi ai lucrat la Iaşi?

A. T.-H.: În primul rând, am în minte pe colegii mamei dela Opera ieşeană, adevărate modele artistice: Aneta Pavalache, Ion Prisăcaru, Gheorghe Bădulescu, Ileana Cojocaru, Victor Popovici, iar ca dirijori pe Radu Botez, Traian Mihăilescu, Cornelia Voinea. Ca regizorla Opera Română din Iaşi am colaborat în mod deosebit cu dirijorii Corneliu Calistru, Leonard Dumitriu, scenografele Hristofenia Cazacu, Rodica Arghir, Marfa Axenti, soliştii Mioara Cortez, Filimon Siminic, Camelia Şotrin Pascu, Evredica Filipovici iar apoi, fireşte, cu soliştii noii generaţii, care în marea lor majoritate mi-au fost studenţila Universitatea de muzică „George Enescu”, din Iaşi, unde din anul 1992 până în anul 2008 am predat ca profesor asociat la clasa de operă.

În Iaşi am avut două direcţii: să fac spectacolele mele şi pe de altă parte să reiau şi să păstrez spectacolele dragi tatălui meu: NABUCCO de Giuseppe Verdi, NUNTA LUI FIGARO şi FLAUTUL FERMECAT de W.A. Mozart, SAMSON ŞI DALILA de Camille Saint-Saëns.

Am avut în acest timp o frumoasă şi fertilă experienţă prin colaborarea cu Hiroshima Opera Ensemble, unde am montat din creaţia lui Giacomo Puccini, în 2000 TOSCA, în 2002 BOEMA  şi în 2004 CARMEN de Bizet.

M. A. C.:  Când ai revenit la Bucureşti şi în ce condiţii?

A. T.-H.:  Legătura mea cu Bucureştiul a început în 2004 când maestrul Ludovic Spiess, care a văzut MEFISTOFELE de Arrigo Boito, în regia mea, mi-a propus să aduc producţiala Bucureşti.

 

Mi-a cerut, apoi, să montez SIMON BOCCANEGRA de Verdila Bucureşti, iar Cătălin Ionescu-Arbore mi-a propus, când a devenit director, să montez MANON LESCAUT de Puccini.

HäNSEL ŞI GRETEL de E. Humperdinck

 

În Bucureşti am venit în 2008. Am mai montat HäNSEL ŞI GRETEL de E. Humperdinck  şi OEDIPE de George Enescu, în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu”. Din anul 2008 coordonez Studioul Experimental de Operă şi Balet „Ludovic Spiess”, această activitate aducându-mi multe satisfacţii: promovarea tinerilor regizori, scenografi, interpreţi de operă, educarea prin muzică a copiilor, prin spectacole dedicate lor. Cea mai mare bucurie a fost aceea de a susţine prin Studio-ul Experimental un recital cu tinerii artişti lirici ai Operei Naţionale Bucureşti în Foaierul „Arturo Toscanini” al Teatrului Scala din Milano.

OEDIPE de George Enescu

 

MANON LESCAUT de Giacomo Puccini

 

M. A. C.: Cum vezi tu spectacolul de operă modern şi ce înseamnă inovaţia în teatrul liric?

A. T.-H.: Eu consider că fiecare spectacol trebuie să fie un act de cultură. Un regizor astăzi trebuie să descopere sensul partiturii, să ajungă la teatralitatea muzicii. Orice compozitor are o gândire scenică, şi este, în acelaşi timp, un om de teatru. Când vom descoperi cât mai mult această teatralitate, vom putea scoate în evidenţă sensurile profunde şi adevărate ale partiturii. După opinia mea, un regizor de operă trebuie să aibă un puternic simţ muzical şi teatral, intuiţie muzicală şi, mai ales, să aibă capacitatea să analizeze dramaturgia muzicală creată de compozitor şi libretist deopotrivă. El trebuie să respecte partitura cu religiozitate şi să n-o trădeze şi mai ales să nu se îndepărteze de libret. De foarte multe ori adaptările libretului pot deveni hilare şi total nepotrivite cu intenţia şi mesajele lucrării. Modernitatea adevărată şi cu valoare artistică poate fi transpusă scenic pornind de la aceste aspecte.

M. A. C.: Ai avut vre-odată prejudecăţi de regizor când ai asistat ca spectator la o reprezentaţie de operă în vre-un teatru din lume?

A. T.-H.: Maestrul Arbore ne-a învăţat că atunci când vedem un spectacol de operă să ne comportăm ca nişte simpli spectatori, fără subiectivisme de realizatori de operă şi să vedem ce impresie ne creează acel spectacol.

Am văzut unele spectacole de operă reci ca gheaţa care nu mi-au transmis nimic.

M. A. C.:  Cum vezi tu relaţia regizor-spectator şi ce se întâmplă cu unele semne teatrale folosite de creator în momentul când ele au ajuns la public?

A. T.-H.: Eu cred că aceste simboluri şi metafore teatrale trebuie să fie decodate de spectator. Spectacolul de operă este greu de receptat: sunt oameni care urmăresc cu partitura, care reprezintă o categorie superioară de receptare, există un public iubitor de operă, dar şi un public pe care trebuie să-l câştigi. Dacă publicul iubitor de operă nu înţelege ce ai vrut tu să spui ca regizor, spectacolul rămâne atunci steril şi rolul său de a transmite mesaje artistice şi emoţionale nu se mai îndeplineşte.

interviu realizat de

Mihai Alexandru Canciovici  

 

 

  •  
  •